Amicului C.D.
de Ion Luca Caragiale
Ce-mi spui de poezie, d-acea chimera trista,
Cand lumea d-astazi, rece si materialista,
isi rade de chimere si de puterea lor?
Credintele d-acuma condamna poezia
Ca ratacirea, crima, pacatul, erezia
Ce merita sa poarte dispretul tuturor.
Asculta-ma si crede: de vei simti vrodata
Ca pieptul tau nutreste scanteia cea sacrata,
Sa stii ca mizerabil vei trece pe pamant;
in timpurile noastre, decat sa canti, mai bine
De pietre sparge-ti lira s-apoi sufoca-n tine
Fugoasa-ti inspirare si-al tau nebun avant.
De-acum, stai noaptea singur, citeste, studiaza,
si de veghiare palid, mereu, mereu vegheaza,
Plecat pe carti batrane consuma-ti anii toti,
Sacrifica-ti vederea, catand fara-ncetare
Ca sa gasesti ideea funesta pentru care
S-alerge-n valuri sute de mii de sacerdoti;
Obiectul ei sa fie, desigur, omenirea,
Iar scopul, abrutirea, mizeria, tampirea!
- Acolo sacerdotii cu toti vor atinti. -
Ideea ta pamantul in lung si-n lat sa-ncinga,
Prin vorba sau prin spada, cu-ncetul ea s-atinga
si polul miazanoapte si polul miazazi.
Sau, nu! Munceste-ti mintea, gandeste-te, combina,
Inventa-o monstruoasa, teribila machina,
Concepere fatala, ce, demn-a se chema
Flagelul omenirei, pornind intr-o clipire,
Ca fulgerul, turbata si numai c-o lovire
Armate formidabili sa poata sfarama.
Atunci tiranii lumei, vazand a ta lucrare,
Vor alerga cu totii sa-ti dea, prin admirare,
Averi, mariri si nume, s-ajungi nemuritor:
Iar bietele popoare, nenumarabili brute,
Tampite d-o nedemna si lunga servitute,
Te vor mari, fii sigur, ca si tiranii lor.
Adesea ma concentru si cuget cum, odata,
in Grecia, multimea, de cantu-ti farmecata,
Tacuta, stransa-n juru-ti, Omere, te-asculta
Asa, batran rapsode!... si te numea Poetul,
Caci intre toti mortalii tu posedai secretul
Cum se-nstruneaza lira, cum trebui a canta.
Erai batran, dar mandru; pe fruntea ta senina
Lucea-n splendoarea toata scanteia cea divina
Ce zeii, spre-a lor fala, voisera sa-ti dea.
Umblai dupa-ntamplare, si numai a ta muza
si cultul ce-ti dau grecii le-aveai drept calauza:
Orb, tu nu vedeai lumea, dar lumea te vedea.
Rapsode, vino si-astazi, si, de mai poti, te-nspira,
Te-ncearca sa mai farmeci multimea cu-a ta lira
si cu scanteia sacra ce-aveai pe fruntea ta
Dac-ai trai, desigur, ti-ai renega si muza,
si geniul, si lira, si muta ti-ar fi buza;
Mania lui Achile ma jur de-ai mai canta.
Caci de cumva, batrane, nevrand sa stii de lume,
Cantand, ai vrea si-acuma sa sapi frumosu-ti nume
Pe-a timpilor eterna columna de granit,
Amar ti-ar fi platita sublima nebunie:
Multimea, fara mila, ti-ar zice-n ironie
si fara sa te-asculte: Sarmanul e smintit!
si chiar daca p-alocuri, prin lunga cautare,
S-ar mai gasi fiinte ce sacra ta cantare
Ar mai putea-ntelege si-ar mai putea simti,
Invidia nedemna, barbara si perfida,
Ori ignoranta cruda, profana si stupida
- Virtutile moderne - pe loc te-ar amuti.
Ce-mi spui de poezie, de-acea chimera trista,
Cand lumea d-astazi, rece si materialista,
isi rade de chimere si de puterea lor?
Credintele d-acuma condamna poezia
Ca ratacirea, crima, pacatul, erezia
Ce merita sa poarte dispretul tutulor.
Amicului C.D.
Aceasta pagina a fost accesata de 2489 ori.
