Poveste
de Ion Luca Caragiale
A fost odata o imparateasa s-o imparateasa, care aveau trei feciori: al mai mare sa fi avut sapte anisori, al mijlociu vreo sase si Praslea vreo patru. si erau frumosi si cuminti de-ti era mai mare dragul sa-i vezi.
Odata, imparatul pleaca la vanat dupa fiare cu o sumedenie de curteni; si merg ei cat merg calari pan paduri, pan munti, si numa intr-o livede racoroasa, cand se opresc sa mai rasufle caii de atata urcus, aud niste miorlaituri, sa fi zis ca e vreun cotoi salbatic, ori cine stie ce lighioana.
Au inceput sa sforaie caii si sa-si ciuleasca urechile inspre partea de unde venea zgomotul. imparatul zice: Ce sa fie? ca nu se vedea nici o miscare in iarba inalta a pajistii si miorlaiturile ii dedeau zor inainte.
Un curtean tanar, mai indraznet, zice: Nu dati drumul cainilor!, sare jos de pe cal si, pas-pas pan iarba, merge binisor cu arcul gata catra locul banuit. Aproape de tot, se opreste si-ntinde arcul. Alta miorlaitura... Trage, sageata vajaie si se pierde in desisul ierbii care se clatina din varf... Alta miorlaitura tot pe loc. in sfarsit, vanatorul mai face un pas, doi, se uita bine, si ramane incremenit.
in iarba, la un loc batatorit intr-adins, o copaita si in copaita un copilas - el miorlaia asa. Cine-l lapadase tocmai aci? Norocul lui... A vrut el imparatul sa mearga-nainte la vanat, ca la asta plecase, da unde a fost chip de tipetele broscoiului, ca facea o galagie, un taraboi de nu-l incapea padurea.
Asa, zice intaiul sfetnic, ala era un prieten vechi si bun al imparatului:
- Maria-ta si boieri dumneavoastra, eu zic sa ne multumim cu atata pe ziua de astazi. Hai sa ne intoarcem acasa, sa dam posandicul asta pe mana unei femei, ca cu asa trambita nu mai intalnim noi vanat cat om umbla.
S-au intors cu copilul incet la pas, si, ori de osteneala ca tipase, ori de zanganitul armelor, ori de leganatura mersului domol calare, copilul a adormit in bratele sfetnicului, care i-a cantat tot drumul.
in sfarsit, ce s-o mai lungim degeaba! pune-te biata imparateasa, biata sa nu fie! cu cucoanele din casa, ia-l pe copil, desfasa-l, spala-o - ca era fetita - premeneste-o, alearga de-i cauta san... ma rog, toate celea multe cate trebuiesc la un pui de om. si feciorii imparatului, bucuria lor, ca aveau acuma o papuse vie sa se joace cu ea!
Hranita, ingrijita, alintata ca o fata de imparat, cum nu era sa creasca bine? Crestea mare si frumoasa, dar frumoasa, nu asa - frumoasa! Au crescut feciorii si fata pana a ajuns ca de vreo optsprezece ani si ei care de cati era.
O iubeau imparateasa si imparatul pe fata de-o pierdeau din ochi, cat era de mladioasa cand umbla de colo pana colo pe covoarele moi, de nu s-auzea pasind, si cu trandafirii in par si radea de toate celea, parca era, cand s-arata in fata batranetilor lor, ca un luceafar stralucitor si vesel in fata unui drumet ostenit.
si erau toti fericiti. Da numa, ce sa se pomeneasca odata imparatul si-mparateasa, tocmai cand sedeau amandoi de vorba si puneau la cale ca ce rost sa-i faca fetii asteia, sa-i gaseasca un voinic, un om de neam pe potriva ei, ca fata de suflet a unei case imparatesti - ce sa se pomeneasca? Vine feciorul al mai mare si zice cu glas tremurat:
- Mariile Voastre, taica si maica, va sarut mainile, vreau sa va spui o vorba si sa va fac o rugaciune mare!
Zice imparatul:
- Ce e fatul meu? Spune.
Baiatul zice:
- Sarut mainile mariilor-voastre, am venit... sa indraznesc... daca nu va e cu suparare... sa-mi dati mie pe Ileana de nevasta... ca... mi-e draga si fara ea nu pot trai.
imparatul raspunde:
- Fatul meu, asta nu se poate. Esti fecior de imparat si ai sa fii imparat. Nici inima ta n-are voie sa bata cum ii place si nici tu n-ai voie s-o asculti cum bate. Daca vrei s-o iei pe Ileana, lapada-te de tronu-mparatesc, pe care ar fi sa mi-l mostenesti tu cand o vrea Dumnezeu sa ma cheme de aici; lapada-te de tron, si atunci, ramaneti: tu barbatul Ileanii si frate-tau al mijlociu imparat pe bun drept in locul tau la vremea ta. Gandeste-te bine toata noaptea si maine sa-mi dai raspunsul!
Dar cand a zis vorbele astea, imparatul s-a posomorat rau de tot - adica: sa nu te socotesti ca-i gluma ce-ti spui eu. A plecat tanarul pe ganduri. N-apuca imparatul sa se intoarca spre imparateasa, s-o intrebe ce zice de asta, si iacata feciorul al mijlociu intra, se inchina pan' la pamant, saruta mana tatii si mamii si zice:
- Taica si maica, mariile-voastre, am venit sa va fac o rugaciune: eu vreau sa ma insor si va rog sa-mi dati pe Ileana, ca fara Ileana eu mor.
- Fatul meu, zice imparatul suparat, asta nu se poate.
- De ce, maria-ta?
- De ce, de ce... Uite pentru ca nu vreau eu! zise imparatul restit. Iesi afara! iesi, ca se intampla nu stiu ce!
- Ai vazut, maria-ta? zise imparateasa, dupa ce a plecat flacaul mahnit.
- Am vazut, raspunse imparatul incruntat.
- E un lucru mare, maria-ta, zice imparateasa, si inca mie mi-e frica si de altceva.
si cum zice vorba asta, hop si Praslea, de douazeci si doi de ani, de-abia cu cateva tuleie in barbie, iar: Ileana si Ileana, ca de unde nu, imi fac seama singur si incepe sa planga si sa caza in genunchi la parinti, ca-i era mai mare mila ma-sii de el.
Se scoala imparatul necajit foc si sart! o palma lui Praslea de a rasunat tot palatul:
- Iesi afara, mucosule!
Planse Praslea si fugi! imparateasa plange, si imparatul turbat trimete sa cheme numaidecat pe intaiul sfetnic. Cum soseste batranul, imparatu-i spune tot.
- Maria-ta, zice sfetnicul, nu trebuie sa te superi asa de tare. Cine n-a trecut prin asta? La tinerete e boala cu leac, sa-i trimetem pe copii sa se plimbe pan lume un an; un an sa n-aiba voie nici unul sa puie piciorul pe pamantul imparatiei noastre, si peste un an sa mai vorbim: boala trecatoare. Ochii cari nu se vad se uita.
imparatul chema pe unul cate unul dintre feciori, si fiecaruia le spuse porunca hotarata, scurt si apasat, asa ca nu mai era chip sa mai zica baiatul nici carc.
- Ai inteles?
- Am inteles, maria-ta!
si au sarutat fiecare mana taichii si maichii si si-au luat ramas bun de la Ileana, si-au plecat tustrei calari tot uitandu-se-napoi, cat au putut sa mai vaza, cum fluturau in varful turnului, de departe, doua naframe albe. S-au despartit la raspantie si au apucat care pe unde.
Au umblat ei cat au umblat, asa hoinari, multa vreme pan lumea larga de colo pana colo, si ce sa vezi? Cand mai erau vreo trei luni pana sa li se implineasca termenul, ajung ei, fara sa se caute, intr-un targ mare, unde se tinea iarmaroc vestit odata la zece ani. si tinea iarmarocul asta o suta de zile in cap. Se strangeau acolo la vreme toate bogatiile de marfuri din patru parti ale lumii, bunatatile si leacurile pamantului, si minunile iscodeniilor toate, si comedii si solomonii, ghicitori, cantareti si panglicari si paiatele ai mai dantai: veneau toti sa-si arate care mai de care mestesugul... si lume... lume de toate neamurile si limbile din departari.
Umbland asa pan iarmaroc, feciorul nostru al mai mare da peste un negustor care vindea un plocat frumos cu parul cret si dulce ca matasea porumbului fraged. Plocatul cela era vrajit, ca cine sede pe el, pana sa stinga o scanteie, ajungea unde gandea. Ce mai incape tocmeala multa? - l-a cumparat.
Tot in vremea asta, al doilea frate gaseste pe un pusnic de la Sfantul Munte, ori de unde o fi fost, care vindea o iconita facatoare de minuni a Maichii Precistii, si iconita aceea avea puterea ca cine ar fi fost pe moarte, daca o atingea cu credinta de buze, ii trecea boala si se ridica-n picioare bun zdravan, parca nu l-ar fi fost durut in calcaie macar.
- Cate parale?
- Atatea.
- Poftim.
A luat iconita si-a plecat.
La o inghesuiala nerazbita, cum e la orice iarmaroc, iaca se intalnesc cei doi frati si nu le vine sa creaza ochilor, si se iau in brate - ca pasamite isi tainuise unul altuia siretenia de-acasa. Cand sa-si spuie cate toate le vazusera si cat li e dor de maica si de taica de-acasa, iacata un zgomot grozav: un tanar alerga pan iarmaroc plangand si cautand cai sa zboare ca vantul si ca gandul ca el trebuie numaidecat sa plece acasa. Fuga si ei, sa vaza si ei. Cand colo era chiar Praslea. Cum ii vede da un tipat:
- O, fratii mei iubiti, ia uitati-va in oglinda asta, ganditi-va la parintii nostri acasa si sa vedeti grozavie! Doamne! Doamne! ce sa facem?
si cum se uita ei in oglinda si se gandesc casa, ce sa le vaza ochii? Vad aievea pe Ileana culcata-n pat cu parul despletit, alba cum ii varul, cu ochii ca sticla dusi in fundul capului fara o raza de viata - broboane mari de sudoare pe frunte - starlici la-ncheietura mainilor incucisate pe piept - si sughite rar - sfetnicul batran ii tine lumanarea, si mitropolitul in sfita de aur s-apleaca si apropie de buzele ei fripte lingurinta cu grijanie; si la o parte si alta a patului, in genunchi, plang infundat imparatul si imparateasa cu capetele lor batrane pe picioarele racite ale bietei fete...
Repede, flacai! toti pe plocat...
Au ajuns...
Iconita la buzele moartei...
Se misca fata... clipeste din ochi... isi ridica mana la frunte... isi da frumos parul intr-o parte... zambeste... se scoala...
E sanatoasa... saruta pe parintii si pe fratii ei, si incepe iar sa raza ca mai inainte si sa umble de colo pana colo; fuge in gradina, taie trandafiri, si-i pune in par si spune la copilarii si rade de parca s-a sculat o ciocarlie din somn si-si canta cantecul de dimineata.
A pus imparatul sa cladeasca o biserica mandra cum nu mai fusese pana atunci in toata imparatia, spre lauda Fecioarei, care facuse o asa minune. si a mancat si baut la sarbatori mari trei saptamani lume dupa lume, pe socoteala curtii imparatesti.
Acu, toate bune: fata a scapat; sa fie sanatoasa, sa traiasca, si Maica Domnului buna, care a pazit-o, sa-i dea noroc... Da... fata ca fata; ce te faci cu flacaii? ca de a doua zi au inceput iar sa plece unul cate unul la imparatul sa-si spuie pasul.
Cui s-o dea?
Care are mai mult drept s-o ia?
Fara oglinda n-ar fi vazut-o in ce hal era si n-ar fi indraznit sa calce porunca imparatului, sa vie inainte de termen.
Fara plocat, n-ar fi sosit la vreme.
Fara iconita ar fi dus-o toti la groapa.
Au stat seara la sfat imparatul, imparateasa si sfetnicul cel batran, si pana-ntr-un tarziu n-au putut sa se inteleaga cei doi batrani cuminti, cui trebuie data fata: ba unuia, ba altuia, ba lui Praslea; ba sa se traga sorti, norocul s-aleaga!
imparateasa, daca vazu si vazu ca nu se mai ispraveste vorba si ea cam picotea de somn, zice:
Doamne! maria-ta, cum sunteti dumneavoastra barbatii! va pricepeti la imprejurari mari, si la ale mici va pierdeti cumpatul si rostul... Razboi mare sa fi fost de facut si pana acum il puneati la cale. Stau si v-ascult de-atata amar de vreme... am cascat de mi-a trosnit falcile. Ce mai tura-vura... vorba lunga degeaba? iaca, o s-o ia al de l-o iubi fata, ca dreptul lui e!
- Ei? intreaba cine a ascultat povestea, care dintre flacai a luat-o pe Ileana?
- Nu stii dumneata, raspunde povestitorul, cum se ispravesc toate povestile cu trei feti-logofeti? Pe cine era sa iubeasca fata?... pe Praslea.
- Dar ceilalti cum au ramas?
- Au ramas destul de bine. al mare a ramas cu topuzu-mparatesc; al mijlociu cu iconita... Putin lucru e sa imparatesti? Nu-i destul sa nu mori niciodata? Dar era si drept sa fie a lui Praslea, pentru ca el daca nu o lua pe Ileana, ramanea cu oglinda, si s-ar fi tot uitat in ea, ar fi vazut-o pe fata mereu cu altu-n brate si s-ar fi prapadit baiatul... si daca se prapadea el, se prapadea si fata, se prapadea si ma-sa, imparateasa, care tot pe el il iubea mai mult, ca era Praslea, si ar fi fost mai mare pacatul sa se intample atatea nenorociri pentru o biata dragoste de batranete
Poveste
Aceasta pagina a fost accesata de 4621 ori.
