Canuta, om sucit
de Ion Luca Caragiale
A fost odata un om care toata viata lui nu s-a putut potrivi cu lumea - un om sucit.
Ma-sii i-a abatut sa nasca tocmai despre ziua la lasata secului de postu mare, cand se pornise o zloata grozava. Pastele in anul acela cadea in iarna de tot. Tata-sau a alergat cu brisca la moasa satului tocmai in margine. Moasa dormea; d-abia se intorsese acasa de la arendasul mosiei, unde fusese chef. A trebuit vreme pana s-o destepte, pana sa se imbrace femeia, pana sa se urce-n brisca. Copilul a asteptat cat a asteptat si, pana sa-si piarza rabdarea ma-sa care se vaita cumplit, si-a pierdut-o el p-a lui si s-a repezit asa fara socoteala in lume, tocmai cand s-auzeau clopoteii de la brisca lui tata-sau la scara.
Peste vreo patru saptamani, a venit vremea sa-l boteze: Radu, Raducanu, Canuta - fara praznic la calindar. Dupa ce s-a lapadat de trei ori de Satana nasu-sau pentru el, popa satului a luat copilul in mani si l-a varat odata in cristelnita: "in numele Tatalui!..." copilul a rabdat; pe urma inc-odata: "...s-al Fiului!..." copilul a-nceput sa urle de apa rece parca-l baga in foc; iar cand l-a varat a treia oara: "...s-al sfantului Duh!..." copilul s-a smucit dintre degetele popii ca o varluga, si a scapat in fundul cristelnitei. Popa a scos mainile goale din apa, iar nasa a inceput sa tipe:
- Se-neaca, parinte, copilul!... Ce faci?
Popa si-a sumes iute manicile si l-a scos cat a putut mai degrab la aer. Mititelul era vanat ca un ficat de bivol batran; nici miau nu mai zicea; clipea numai din ochisorii lui carpiti ca un broscoi in pierzare.
L-au luat de picioare, l-au invartit, l-au scuturat, l-au frecat, pana i-a venit iar sufletul la loc.
- Maa! zice popa; multi copii am botezat de cand sunt preot... sa va traiasca! dar asa copil sucit n-am mai vazut!
Canuta a ramas sarman de parinti tocmai cand se facuse copil de-nvatatura... De una, mai bine pentru ei: mare bucurie n-aveau sa capete dupa urmarile lui.
Bunica-sa despre tata l-a luat pe copil la oras si l-a dat la scoala. A-nvatat Canuta cat a-nvatat, pana a ajuns cu chiu cu vai in clasa a patra. intr-o zi, dascalul, un om foarte serios, a venit suparat. Cum a intrat in clasa, s-a asezat pe catedra incruntat, a strigat catalogul si pe urma:
- Canuta!
- Prezent!
- Cati domni a avut tara romaneasca?
- Multi, domnule.
- Multi, multi! da cati? neghiobule!
- ...Cati, domnule?
- Dar tu ma-ntrebi pe mine? or eu pe tine, prostule?
- Sa-i numaram, domnule...
- Dar pan-acu ce-ai facut, neghiobule?
- Am invatat la armetica,domnule.
- Mergi la loc, nataraule! Altadata sa-i numeri.
S-a dus Canuta la loc si s-a apucat sa numere si iar sa numere. A doua zi a venit dascalul si mai suparat:
- Canuta!
- Aici.
- Cate feluri de numere complexe avem?
- Multe, domnule.
- Cate, dobitocule?
- Cate, domnule?
- Raspunde tu, boule!
- Sa le numaram, domnule!
- Acu sa le numeri? pana acum ce-ai numarat, magarule?
- Am numarat domnii, domnule!
- Mergi la loc, vita! Altadata sa le numeri. Iar s-a dus la loc si s-a apucat sa numere cate feluri de numere complexe avem.
A treia zi, dascalul intra turbat:
- Canuta!
- Prezent! Numerele complexe...
- Nu te-ntreb de numerele complexe...
- ...Domnii tarii romanesti...
- Stai, intai sa te-ntreb, loaza. Cate rauri are Europa?
- Ma duc sa le numar, domnule...
si a plecat Canuta. S-a dus la bunica-sa acasa si i-a spus ca nu mai merge la scoala macar sa-l taie. Bunica-sa a alergat la dascal, si dascalul i-a spus:
- Babo, da-l la mestesug. Poate mestesugul sa-i dea de capatai, ca nu-i de scoala, e copil sucit, una il intrebi si alta raspunde.
S-a mahnit batrana, dar s-a gandit: de unde stii? nu e toata lumea facuta sa se procopseasca-n scoala... sa-l dau la stapan; poate acolo sa-i fie norocul lui.
L-a dat pe Canuta la un bacan. A slujit baiatul cat a slujit, cand mai bine, cand mai rau. intr-o seara, bacanul a incarcat un cos mare cu fel de fel de mezeluri si cu vreo douazeci de sticle de vin, sa le trimeata la un musteriu. Afara era un polei grozav. Canuta s-a aplecat si d-abia a putut ridica greutatea pe loc limpede in pravalie.
- N-o sa aluneci cu el, ma? a-ntrebat jupanul.
- De! jupane; stiu eu?
- O sa-l poci duce?
- E greu...
- Haide! s-a rastit jupanul. Dar sa dormi si sa mananci, stii? lenesule!
Canuta a dat sa ridice cosul si n-a putut. Jupanul ca sa-l imbarbateze i-a dat un pumn in ceafa; pe urma, jupanul si inca un baiat au ridicat greutatea si i-au pus-o lui Canuta in carca.
Copacel-copacel, baiatul a mers cativa pasi pana la coltul stradei pe unde presarasera negustorii cenuse pe dinaintea pravaliilor: dar cand s-apuce pe o ulicioara mai neumblata, ca sa mai scurteze din drum, tocmai venea o birja cu caii rascacarati de teama alunecusului. Baiatul s-a ferit repede-n laturi si odata, baldabac! si sdronc! Canuta intr-o parte cat colo si sarcina din spinare intr-alta. Baiatul s-a lovit la cot de i-a secat sufletul; dar s-a ridicat degrab sa vaza ce s-a facut cosul. L-a apucat vartos de toarta si l-a smucit cu putere.
Ciudat lucru! Cosul era acum mai usor. Cand l-a ridicat de la pamant, a-nceput sa curga din fundul cosului ca dintr-o stropitoare ciuruita: se sparsesera sticlele si acum se scurgea ramasita vinului. Ce sa faca? La musteriu, cu cioburi de sticla nu putea merge. Sa fuga? Unde sa se duca? Sa se-ntoarca la pravalie!... N-are sa-l omoare doar.
De omorat nu l-a omorat jupanul, ca jupanul nu era om asa de rau... Dar...
- Unde ai cazut, ticalosule?
- La colt la ulicioara.
- Pentru ce ai apucat pan ulicioara, afurisitule? Nu puteai merge pe podul Mogosoaii, pe unde e maturat si cu cenusa pe jos? Ai?
- Ca sa nu mai ocolesc, jupane!
- Sa nu mai ocolesti?... ti-e lene sa umbli, miselule!... Patruzeci de franci!... Face pielea ta cata paguba mi-ai facut tu mie?
si trage-i, si trage-i... I-a tras atata, incat bietul Canuta, dupa ce s-a inchis pravalia, nici n-a mai mancat. S-a culcat imbracat pe mindir si a dormit tun pana la ziua, parca facuse un ziafet.
A treia seara il trimite iar cu marfa la alt musteriu. Acuma era cosul foarte usurel.
- Maa! sa vii degraba.
- Viu, jupane.
- Baga de seama sa mai spargi ceva iar!...
Peste cateva minute vine-n pravalie o dama si targuieste fel de fel de trebuincioase pentru casa.
- Sa-mi dai un baiat sa mi le duca numaidecat cu mine si cu contul, sa-l platesc acasa.
- Care dintre baietii ai mici e aicea? intreaba jupanul.
- Niciunu! raspunse tejghetaru. Sunt toti dusi.
- Dar Canuta?
- N-a venit inca.
- Veni-i-ar numele...
Dama-si pierde rabdarea; se uita la ceas:
- Atunci, zice, iau o birja, ca m-asteapta la masa; am musafiri; si trimite dumneata pe baiat maine, ori poimaine, cu contu.
Jupanul, negustor vechi, care cunostea cat se-ntinde poimaine al cocoanei, zice dulceag:
- Dar... stiti ca... mai este un contisor...
- Ce contisor? zice dama. Orice-o fi, plateste barbatu-meu cand o trece pe aici.
- E cam de mult, zice jupanul zaharisind si mai tare tonul. De! cu vremea asta, si la noi, negustorii, nu prea merge... Eu zic, conita, mai bine sa asteptam baiatul... zau! mai bine sa asteptam baiatul.
- Care va sa zica nu am atata credit la dumneata?
- Ma iertati, sarut mana, raspunde cu glasul ca miambalul jupanul, frecandu-si mainile.
Apoi schimband deodata tonul, aspru catre tejghetar, pe cand intra mai multi musterii:
- Baiete! vezi ce-a poftitara domnii.
- Mersi, zice dama foarte intepata, si iese, trantind usa. Orisicat, sa lasi sa plece asa un musteriu suparat, o dama, nu face pentru un negustor... Tocmai cand se gandea jupanul la asta cu parere de rau ca s-a-ntamplat, iacata si Canuta, alb de mazariche.
- Unde ai stat pana acuma, nemernicule? zbiara jupanul.
- Am fost la d. Popescu.
- La d. Popescu?... Un ceas pentru o palma de loc?...
- Am dat pe podul Mogosoaii, jupane; pan ulicioara aluneca.
- Pe podul Mogosoaiei?... ca sa casti gura la pravalii!...
si sart! part! o pereche de palme fierbinti peste urechile degerate...
Desigur numai din pricina firii lui pe dos, i s-a parut lui Canuta doua palme mult mai dureroase decat bataia de deunazi. Deunazi, dupa atata pisageala, se culcase fara sa se planga de seale si dormise ca o buturuga; acuma n-a putut s-adoarma de usturimea urechilor. A plans infundat toata noaptea pe mindirul lui pana despre ziua.
Se implinea acu, peste o minuta, a treisprezecea invarteala a pamantului imprejurul soarelui de cand tanarul Canuta se grabise a iesi sa se bucure de razele acestuia. Un neastampar nesuferit ridica pe baiat de pe mindir. Canuta ofta adanc ca si cum ar fi rasuflat intaia data, isi sterse repede ochii ca si cum ar fi vazut intaia oara lumina. in perete ardea o lampsoara afumata. Toti baietii ceilalti dormeau adanc. isi lua intr-o basma lucrusoarele lui, mai nimic, si iesi.
Mijea de ziua cand, rupt de oboseala trupului si mai ales de a sufletului, inghetat de atata umblet pe frig, batea in geam la cocioaba bunica-sii, in fundul unei mahalale de la marginea orasului. Baba se desteptase, isi aprinsese candela la icoane si se-n-china.
- Cine e?
- Eu bunico.
I-a deschis.
- Ei! ce cauti tu pana-n ziua?
- Am fugit de la jupanul.
- De ce? a-ntrebat bunica incruntata de cine stie ce urat gand i-o fi fulgerat prin mintea ei veche.
- ...Pentru-ca... nu mai vreau sa stau.
- Nu-ti da de mancare?
- Ba da.
- Muncesti prea mult?
- Mult... dar... nu mult.
- Te bate?
Baiatul dete din cap s-ncepu sa planga. A vrut bunica sa-l mustre, sa-l indemne la supunere - ba, ca asa bate stapanul, sa-nvete baietii minte; ba, ca trebuie sa aiba copilul rabdare daca e la stapan: ca daca n-a vrut sa-nvete carte si nici la stapan nu vrea sa stea, atunci ce-o sa se faca el? s-ajunga vagabond, ori pungas, ori sa se prapadeasca pe drumuri; ca de! e baiat mare acuma, de treisprezece ani... de treisprezece ani...! si si-a adus aminte baba ca adineaori, acu, a implinit copilul copilului ei d-abia atata, si ca e destul de mahnit el si de batut la ziua lui, cand alti copii cine stie ce bunatati si ce mangaieri au la ziua lor: ce sa-l mai mustre si ea?... si tot uitandu-se la el cum plangea ca un prost, sezand pe marginea lazii, cu legatura intr-o mana, si se stergea cu caciula la ochi, a inceput si baba sa planga ca o proasta.
Cand rasarea soarele mare pe un cer limpede ca sticla, Canuta dormea la caldura in patul bunica-sii. Tot fire sucita! omul cand doarme fara grija, doarme pe-o ureche, nu pe branci: nici pe una nici pe cealalta nu voise sa doarma, fiindca-i erau prea simtitoare de cu seara.
Tot asa si iar asa, pentru nimicuri, a schimbat Canuta multi stapani. Istoria lui se poate asemana cu istoria unui pahar care rabda sa-l umpli cu litra si pentru o picatura se supara si da pe-afara. si lumea vede macar ce se petrece cu paharul; dar putea lumea intelege ce se petrece in sufletul lui Canuta? Paharul sta de fata; sufletul lui Canuta sta ascuns si pe semne era prea mic, prea stramt - dedea repede pe dinafara.
Multe si de toate a incercat el in viata lui, ca sa si-o poata carpi de azi pe maine. A facut, fiindca si el era roman, a facut si politica: a parasit totdeauna opozitia, din cauza nemarginitei si injustei ei violente, in anul venirii ei la putere, si s-a alipit totdeauna de guvern, care in definitiv nu era asa de vinovat, cu cateva zile inainte de trecerea acestuia in opozitie. si pe urma iar asa si tot asa.
Ducand viata destul de grea, i-a venit si lui ceasul, si s-a insurat ca toata lumea. L-a inselat la inceput soacra-sa, nu i-a dat zestrea fagaduita - el a zis si n-a prea zis ceva. L-a inselat nevasta intaia oara - el a zis prea putine. A doua oara - n-a zis nimic. Dar odata, la Blagovestenii, a facut ce-a facut si din toata saracia a cumparat un crap mare si bortos, ceva rar: patru chile si plin cu icre. L-a dus acasa si a rugat pe nevasta si pe soacra sa i-l faca umplut la cuptor cu stafide si coconari. Femeile, din una intr-alta, mai cu treaba, mai cu vorba, au uitat sa scoata pestele la vreme. Cand l-a dat la masa - sfarog. Canuta si-a iesit din pepene. Fara nici o vorba si-a lasat nevasta si a pornit divort a doua zi cu probe de alta data; ar fi pornit numaidecat, dar nu se putea, era sarbatoare, mancare de peste, nu se tinea tribunal.
Femeia era insarcinata... A inceput sa planga, ca ce o sa se faca ea fara Canuta. El n-a vrut s-asculte. De necaz, de mahnire, femeia a lepadat la ma-sa si cat pe-aci sa moara de boala si de mizerie. A alergat soacra-sa la el:
- Canuta maica, fie-ti mila! e nevasta-ta, iart-o! se prapades-te fata, moare! ce Dumnezeu! Canuta maica, pentru un crap! As! Canuta, barbat strasnic, o tinea intr-una:
- Crap necrap, nu se poate, cocoana! am pornit hartie, s-a ispravit.
in sfarsit a scapat femeia dupa o indelungata suferinta.
intr-o dimineata, cand plecase dupa daraveri, Canuta se intalneste cu nevasta-sa, slaba, legata pe sub falci: se plimba in piata Teatrului de colo pana colo ca o desperata. O durea ingrozitor o masea de sus. Fusese la dentist, dansul dormea. il astepta sa se destepte; dar nu putuse sta locului; iesise sa se plimbe; stand in salonul de asteptare, i-era sa nu-nebuneasca de durere.
Pe cand vorbeau amandoi - c-aminteri nu erau suparati - iata ca vine in fuga mare feciorul de la dentist si-i spune sa pofteasca. Femeia porneste hotarata; dar dupa un pas se opreste si, intorcandu-se catre barbatu-sau:
- Ai si tu cu mine Canuta; mi-e frica.
Omul merge dupa ea. Ajung in salonul de asteptare. Femeia cade zdrobita pe un jet, leganandu-si capul strambat si aiurit de suferinta.
- Poftiti, zice doctorul deschizand o usa.
Femeia se scoala si ia de mana, dardaind ca de friguri, pe Canuta; amandoi intra dupa doctor. Ea alba ca hartia, se aseaza pe scaunul de operatie. El se face ca fluiera ca pentru el singur, tinand mainile la spate si uitandu-se la o cadra din perete. Dar n-are rabdare, vrea sa se-ntoarca... Atunci un tipat... Gata!
- Haha! zice doctorul. Bine-ai facut c-ai venit! aveai un abces care se putea sui la ochi, si pe urma...
- Ei, domnule doctor! zice femeia cu tonul bland al celei mai hotarate scarbe de viata, dupa ce se clati bine in gura... Cate suparari am eu, ma mir cum nu mi-a copt pana acu si inima!
Canuta nu mai fluiera. A platit vizita doctorului. A plecat cu nevasta-sa. A tratat-o cu o cafea cu lapte la Fialcowski, ca nu pusese femeia nimic in gura de trei zile. Pe urma s-au suit amandoi intr-o birje; au mers acasa, s-au impacat si au trait inca destula vreme impreuna.
Ar mai fi trait inca bine, daca nu i se intampla lui Canuta sa moara. intr-o zi, dintr-un nimic, iarasi pentru un moft - ceruse imprumut o mica suma unui prieten pe care l-a fost indatorat pe vremuri cu mult mai mult, si acesta il refuzase - s-a iritat asa de grozav din cearta incat i-a venit un fel de necaciune... Rau... rau... pana seara a murit. L-au ingropat a doua zi ca pe toti mortii.
La sapte ani, i-au facut dupa obicei parastas ca sa-i scoata oasele si sa i le spele. Era de fata la slujba nevasta si cateva rude. Cand au dat groparii de cosciugul lui si i-au ridicat binisor capul putred, ce sa vezi! in loc sa stea oasele lui Canuta de-a lungul si cu fata-n sus, harca sta-n sus cu ceafa si turloaiele erau pornite catre gratarul coastelor.
- Asta n-a fost mort bine cand l-au ingropat, a zis popa.
- As! a raspuns femeia. M-as fi mirat, Dumnezeu sa-l ierte, sa-l gasesc la loc... Sfintia ta nu l-ai cunoscut pe raposatul Canuta... om sucit!
Canuta, om sucit
Aceasta pagina a fost accesata de 24236 ori.
