Basmul neterminat
de Ion Luca Caragiale
Au fost odata doi imparati prieteni, Crin si Bujor, stapanind alaturi - cel dintai o imparatie mare, iar cel de al doilea o imparatie mai mica - si amandoi erau vaduvi. Sotia lui Crin se prapadise din facere din nastere la doi gemeni: Verde-Voievod si Domnita Floarea, iar sotia lui Bujor, care-l nascuse cu vreo cinci ani mai-nainte pe Rosu voievod se stinsese din viata, fiindca se molipsise pe cand bantuia o boala naprasnica asupra norodului si, din imparatia care era ca o podoaba, s-a mutat intru imparatia cerului; alta femeie mai vrednica decat ea nici ca s-ar fi aflat. Asa spunea chiar si vaduvul ei jalnic de-ti era mai mare mila de el.
Cei doi imparati, ca sa stranga si pe viitor legatura dintre imparatiile lor, s-au hotarat sa-i casatoreasca pe Rosu al lui Bujor cu Floarea a lui Crin, si cand au implinit flacaul douazeci si cinci de ani si fata douazeci, i-a cununat. La un an dupa cununie, au mers tinerii sa-l vada pe Crin imparat si sa petreaca la curtea lui o luna, dar de-abia au trecut cateva zile si iata ca Rosu Voievod primeste stirea ca tatal sau Bujor e pe moarte. Sosind copiii in graba l-au gasit intr-adevar pe batran spovedit si grijit gata sa petreaca pragul vesniciei, pe care, de-abia a mai apucat sa-i binecuvanteze si l-a si trecut.
-Fatul meu si fata mea, umie-mi suna ceasul sa-mi platesc datoria ca orice muritor. Ingrijiti-va de mostenirea pe care v-o las. Nu uitati niciodata ca stapan este imparatia, iar imparatul sluga. Rugati-va la Dumnezeu pentur sufletul robului sau ... Bujor imparat...
Si zicand acestea, a inchis ochii, ca sa nu-i maid eschida niciodata. Mult l-a mai plans o lume, fiindca fusese om bun si drept, iar pe tron s-a ridicat fiul sau, cu numele de Rosu-imparat, un tanar tot asa de isprava, si de aceea toata lumea il cinstea si-l iubea, ca pe raposatul.
Cam la doi ani dupa aceasta, simtind Crin ca i se apropie sfarsitul, a lasat cu limba de moarte fie-sii Floaream soata lui Rosu-mparat, ca danie, un tinut la hotar, ca neam de neamul ei sa-l stpaaneasca, ramanand tinutul parte nedezlipita din trupul imparatiei; si in inima acelui tinut ridicase el, intru pomenirea raposatei sale sotii, manastirea Crinului, cu hramul Troitei, si o inzestrase cu multe podoabe si avere mare. La putin timp dupa aceea, Crin a plecat dupa prietenul sau, Bujor, iar in locul lui s-a suit pe tron fiul-sau cu numele de Verde-mparat. Acest tanar, care de mic copil, nu prea calca el a popa, fiind mai totdeauna artagos, batjocoritor si lepadat de cele sfinte, cum a-nchis ochii batranul, s-a aratat nesocotit din cale afara, n-a asteptat, cum cerea cuviinta sa treaca macar noua luni de la moartea tatalui, in care timp sa-si instiinteze dupa datina pe toti imparatii despre suirea sa pe tron, ci indata ce s-a intors de la-ngropaciune, a poruncit sa s-adune, a doua zi de dimineata, tot sfatul si toti fruntasii imparatiei, precum si alesii tagmelor si ai breslelor, spatarul cu capeteniile ostilor, mitropolitul cu episcopii si arhiereii, ca sa fie de fata la incoronarea sa ca imparat. S-au adunat direste toti tare-ngrijorati in sufletelor lor, ca unde se mai pomenise un asa inceput de domnie? Mitropolitul era un batran de aproape nouazeci de ani, foarte intelept, smerit si cucernic, slabut la trup, cumpatat in trai, toata viata si-o petrecuse-n rugaciuni si faceri de bine. Macar o data nu fusese banuit de vreo fapta necuviincioasa - in sfarsit era adevarat omul lui Dumnezeu.
Dupa ce l-a uns cu sfantul mir pe tanarul imparat, acesta si-a pus singur coroana pe cap, asa cam la o parte, incat unii din cei de fata au zambit, iar mitropolitul, neluand in seama isprava, si, gasindu-se dator sa-i tina o cuvantare dupa datina, a-nceput astfel:
-Proslavite-mparate, sfantul apostol Pavel, in cartea lui intaia catre ramleni, ne-nvata ca puterea de stapanire de la Dumnezeu purcede...
Dar tanarul, coborandu-se de pe treptele tronului, i-a taiat vorba si-i zise:
-Lasa astea, inalt prea sfintite, si spune-mi drept: iti mai da branci inima sa faci cu ochiul la oitele Domnului?
Si i-a aratat cu mana pe tinerele curtene de fata. Cateva din ele au inceput sa rada-nfundat.
Toata lumea a ramas cu cohii-n pamant; iar bietul mitropolit, zdruncinat pana-n suflet, s-a-ntors catre lume si, tremurand din barbie, grai astfel:
-Daca spre ocara unui netrebic pacatos ca mine au fost rostite asemenea vorbe de duh, eu trebuie sa le indur, fiindca Dumnezeu, care, pentur mantuirea oamenilor, a suferit ocari si palme, mi-a poruncit sa port crucea, semnul jertfei lui, iar nu sabia ce pedepseste; iar daca spre ocara celor de fata au fost rostite, gandeasca oricine ce poate gandi ... Oricum, eu rog pe milostivul stapan al tuturor supusilor ai, ca acele vorbe sa fi zburat vesele-n vant, fara sa fi fost semnul vreunor mari primejdii ce vor sa s-abata peste imparatia noastra si peste capul tanarului nostru imparat!
Si zicand aceste vorbe, cuviosul batran a plecat cu pasul maruntel, blagoslovind in dreapta si-n stanga lumea care-si pleca fruntea in calea lui.
La un an dupa aceatsa intamplare incet-incet s-au departat din jurul tronului unul cate unul mai multi sfetnici cu greutate, iar noul imparat a ramas cu o droaie de tineri curteni, care de care mai veseli si mai "da cu barda-n Dumnezeu", si cu totii s-au pus pe petreceri, sa se duca vestea, iar de treburile-mparatiei sa mai vada si Cel de sus.
Rosu-mparat, auzind despre toate acestea, se mahnea foarte si zicea sotiei sale:
-Daca fratele nostru merge tot asa cum a apucat si nu intra in alta cale, o sa-si dea imparatia de rapa.
Iar sotia sa ii raspundea:
-Ei si? N-avem noi destula grija cu imparatia noastra? Sa purtam grija si de-a lui? Cine si-o poate pastra, bine! Cine nu, piarza-si-o! ... O, Doamne, un cal pierde o cotcoava, si se gasetse cine s-o stranga de pe drumuri; dara-mi-te-o imparatie. Imparatie sa fie, ca imparati sunt destui!
Rosu-mparat avea la curtea cumnatului sau un sol foarte destept si dibaci. Acesta le trimitea in fiecare saptamana stiri cu de-amanuntul despre tot ce se intampla acolo, scrise cu semne-nvoite, asa dac-ar fi cazut in mana cuiva chiar si o asemena scrisoare, nimica n-ar fi inteles din toata ingramadirea slovelor, daca nu le avea cheia. In ultima scrisoare se spunea ca Verde-mparat, aflandu-se in mare lipsa de mijloace banesti, a desfiintat jumatate din oastea lui, ca e-n vorba sa ia multi bani cu imprumut de la negustorii din toata lumea; ca a hotarat sa darame cateva dintre cetatile imparatiei, si cu piatra lor sa cladeasca noi palate: unul in varful muntilor, pentru o curteana care-i canta din gura si la tamburina, la petreceri; si ca lumea e ingrijorata ca va fi amenintata pentru anul urmator cu o mare foamete.
Cand imparatul i-a arata scrisoarea sotiei lui, Floarea Doamna i-a raspuns cu o oarecare indoiala:
-Numai de nu le-or fi incornorand vestile omul nostru!
Imparatul nu prea a inteles vorba femeii si i-a zis oftand:
-Macar de-ar da Dumnezeu sa fie asa cum zici!
Peste cateva zile, o alta scrisoare sosi, in care se spunea: "Verde-mparat, cu o ceata mare de tineri si tinere, mergand la vanatoare, au gonit o ciuta saltatica pana-n curtea manastirii Crinului. Ciuta stransa din toate partile n-a mai avut unde fugi, incat a dat navala orbeste in biserica, unde calugarii slujeau vecernia; iar Verde-mparat si insotitorii sai cu o haita de caini chelalaind si urland au napadit in sfantul lacas, au ajuns ciuta din urma si-au strapuns-o cu sulitele chiar in fata altarului, unde bietul animal, gafaind de osteneala cazuse-n genunchi. Calugarii au intrerupt slujba si cantarile stand inlemniti in stranele lor; vanatorii au luat hoitul prinzandu-l de labele dinapoi si l-au tarat afara, lasand pe lespezi o dara de sange. Toate acestea s-au petrecut in cateva clipe, dar parintele staret, dezmeticindu-se, a strigat:
-Sa iasa toti; s-a vazut sange in casa Domnului! Sa se stinga toate luminile! Sa se acopere fetele icoanelor!
Dar Verde-mparat s-a intors inapoi suparat si, aruncandu-si lancea dupa umeri, a zis:
-Ce zbieri asa, popo?
Si l-a apucat cu mana stanga de piept, in timp ce ridsica mana dreapta asupra lui.
-Sa nu ma lovesti - a strigat batranul tremurand - ca te loveste Dumnezeu!
N-a apucat bietul parinte sa rosteasca intreg sfantul nume al dumnezeirii ca palma tanarului i-a cazut grea peste obrazul batranului, care s-a facut ghem jos pe lespezi...
Apoi toata ceata a plecta razand si chiuind de rasunau dealurile; si pe urma au dat foc si padurii, noroc ca peste noapte a venit o ploaie ca un potop, altminteri ardea si padurea intreaga si manastirea Crinului pana-n temelii.
Citind aceste vesti, imparatul a ramas dus pe ganduri; iar imparateasa, luand o pana, a-nceput a scrie pe hartie, si ispravind, pe nerasuflate, indata i-a dat imparatului sa iscaleasca pentru ca numaidecat omul care adusese scrisoarea solului sa-i duca-napoi si raspunsul imparatesc. Si era scris asa: ca la manastirea Crinului, pe mosia imparatesei, mosie asupra careia n-are nimeni nici un drept in afara de ea, care e mostenirea tatalui ei Crin - fost imparat pe acel tinut; ca Verde-mparat trebuie, cu cheltuiala lui, sa puna a se sfinti din nou biserica pangarita, pana cel tarziu intr-o luna; ca toti cei care au calcat sfantul lacas impreuna cu vinovatul, oricare ar fi acela, - fata de staret - sa stea in genunchi la slujba sfintirii, iar dupa slujba sa ceara iertare de la cuviosul batran. Daca dreptatea nu va fi statornicita asa cum ceruse imparateasa-mostenitoare si nu i se va da deplina atentie, pana-ntr-o luna de la primirea scrisorii, orice legatura de buna prietenie si de vecinatate intre cele doua imparatii va fi rupta, iar de urmari va raspunde acela care prin purtarea sa neghioaba a nesocotit respectul si a pricinuit ruptura!
Imparatul s-a codit sa iscaleasca:
-Draga mea, nu e bine sa ne grabim asa ... Facand un pas ca acesta, nu mai putem da-napoi ... Sa lasam cateva zile sa mai treaca ... sa e mai sfatuim...
-Nu, Maria-Ta, asta nu se poate. Eu nu sunt calugarita! Dumnezeu nu mi-a poruncit sa port crucea si sa iert pe cel ce ma loveste! Eu port coroana si sotul meu poarta sabia!
-Dar nu putem uita ca ne e frate...
-Cu atat mai mult, a zis Floarea ridicandu-se in picioare si rezemandu-se cu pumnul strans pe masa. Am drept sa-l pilduiesc pe acest nemernic, ce batjocoreste fara rusine cinstita pomenire a parintilor mei... care fara frica de Dumnezeu pangareste sfantul lacas; si fara nici o sfiala, calca-n picioare drepturile mele ... In sfarsit, aici nu e vorba de mine, e vorba de imparatia lui Crin, pe care n-o pot lasa eu s-o duca de rapa un lipsit de minte! ... El vrea s-o prapadeasca, s-o scapam noi ... si cu un ceas mai potrivit ca acesta cine stie cand ne mai intalnim!
Imparatul n-a mai avut ce sa zica; a iscalit si a trimis solului scrisoarea.
Purtatorul stafetei cerand sa se infatiseze inaintea lui Verde-mparat cu scrisoarea, inaltimea Sa l-a primit, dar tinandu-l in picioare, i-a poruncit scurt sa i-o citeasca fata de toti curtenii lui cei veseli; dar dupa ce-a auzit cele cuprinse, a-nceput mai intai sa rada ca de-o gluma proasta, apoi a cerut sa vada si el hartia. Aplecandu-si ochii pe ea a zis solului:
-Asculta-ma, unchiule, pe unde ai venit, pe acolo sa te duci indata-napoi si sa spui cui te-a trimes ca daca i s-au scrantit mintile, am eu pe cine mana sa i le puna la loc!
Apoi, mototolind in mana hartia, a aruncat-o in barba solului, stirgandu-i rastit:
-Ai plecat? ... Iesi o data! Sa nu te mai prind pe aici!
Peste doua saptamani, Rosu-mparat calca granitele lui Verde-mparat. In altetrei saptamni oastea cat a mai reusit s-o strapunga in graba Verde-mparat era parte risipita, parte prinsa, iar el cu cativa credinciosi, impresurati din toate partile, chefuiau intr-o cetate marginasa. Dupa cateva zile, ispravindu-i-se mancarea si bautura, asediatul cerea pace. Imparateasa, sora lui, care primea zilnic vesti de la sotul sau, afland despre acestea, a trimis repede raspunsul ei: "Pune stapanire pe toata-mparatia. Pacea nu acolo trebuie incheiata, ci aicea. Mi s-a facut dor de fratiorul meu. Adu-mi-l, te rog, cat mai repede. Daca te intorci fara el, viu ori mort, paine si sare pe taler cu mine nu mai mananci!"
Rosu-mparat a urmat intocmai sfatul primit de la consoarta sa. L-a strans in cetate, iar prin foame si sete si-a silit cumantul sa deschida protile ca sa i se predea. L-a luat apoi cu blandete; cu buna paza i l-a trimis Floarei-Doamna. Iar el s-a dus cu oastea mai departe ca sa ispraveasca odata si cu un mic voievod de margine ce se retrasese intr-o cetate la munte. Din toata imparatia, el era singurul care, dupa ce se predase imparatul sau, n-a vrut sa se supuna si sa-l recunoasca pe biruitor. Numai ca, pana la creierul muntilor, drumul era mai greu de strabatut decat la ses, fiindca vizuina neinduplecatului voievod era asezata pe niste colti de stanca. In zadar se tot catarau vitejii osteni, caci pana sa ajunga rupti de oboseala la ziduri, aparatorii de sus porneau asupra lor cu bolovanii mari si brate de vreascuri aprinse, apa si smoala in clocote, pe care le pravaleau in prapastie. Prin foame nu era chip sa-i constranga, fiindca aveau provizii pe cretse si pe carari ascunse cunoscute numai de el, precum si fantana cu destlua apa in curtile cetatii.
Cu cat operatiile intarziau, cu atat imparatul isi pierdea rabdarea, caci i se facuse dor de imparateasa lui, macar ca ea era tare asezata, nu ca cele ce se prapadesc cu dragostea.
In vremea aceasta, Verde-mparat traia mai bine decat biruitorul sau, fiindca sora-sa nu stia cum sa se poarte mai frumos cu el, de parca n-ar fi fost biruit si luat ca ostatec, ci poftit la petrecere si cinstit prin pranzuri, plimbari, vanatori - doar atata ca nu ramanea singur, sau nesupravegheat de-aproape; si numai o mana dumnezeiasca ar fi fost in stare sa-l scoata viu din capcana. Sora-sa, stand cu el, pana seara tarziu ii spunea cat de nerabdatoare este sa-l vada odata intors acasa pe sotul ei si pe frate-sau luandu-si iar stapanirea. Dar el mereu aducea vorba despre acel voievod, singurul care era de vina pentur ca pacea intarzia sa fie incheiata.
Cu lacrimi in ochi, imparateasa isi ruga fratele sa-i spuna ei cum acel neinduplecta voievod ar putea fi ingenuncheat pentru a se ispravi cu atatea jertfe de viteji.
Intr-o seara, dupa ce pierduse iar multi osteni, fara sa faca nici o isprava, stand Rosu-mparat scarbit si dus pe ganduri, in cortul lui, iata ca-i sosetse stafeta.
-Deschide-mi scrisoarea sotiei mele si citeste-mi-o! spuse el solului.
"Intr-un pahar cu vin baut in plus sta ascuns cateodata adevarul. Aseara am petrecut foarte tarziu cu frate-meu. Trimite indata noaptea oameni incercati ca sa calce manastirea Pajistea si sa-ti aduca de acolo unde stau ascunsi, in vesminte de calugarite, pe nevasta si baiatul voievodului. Ori cetatea, ori capetele lor. Dumnezeu sa tie in sfanta sa paza pe Maria-Ta".
Acestei scrisori, Rosu-mparat i-a trimis raspuns peste cateva zile: "Laudat fie Domnul care face sa rodeasca viata noastra! Viteazul voievod ni s-a inchinat, jurandu-ne credinta si lasand ostatec pe copilul lui, pe care il luam impreuna cu noi sa creasca la curtea noastra ... Dumnezeu fie laudat!"
A doua zi, pasamite, stafetele se-ncrucisara pe drum, caci imparatul primea de la sotia sa cea mai trista veste: "Nepatrunse de slaba minte omeneasca sunt cararile Domnului! Cu sufletul zdrobit aduc la cunostinta Mariei Tale ca, fara sa ne fi dat mai dinainte nici un semn de neliniste, ba dimpotriva, petrecand vesel impreuna cu noi pana seara tarziu, fratiorul nostru iubit, Verde-mparat, in cine stie in ce clipa de scarba sau deznadejde, si-a pus singur capat vietii peste noapte, lasandu-ne in cea mai adanca jale, la care nici o mangaiere nu-i cu putinta. Azi dimineata, slujitorii l-au gasit fara suflare in camera lui. Asadar, Maria Ta, in cea mai mare graba, trebuie sa mergi la cetatea lui de scaun cu oastea, sa aduni toti sfetnicii, fruntasii si capeteniile tuturor starilor si sa-i mangai, aratandu-le ca pierderea unui om, fie el cat de stralucit, nu poate opri in loc mersul lumii, toate acestea numai Dumnezeu le stie, apoi sa le faci cunoscut ca Maria-Ta, prin dreptul nostru de mostenire de la tata si frate si al dreptului biruitoarei sabii a Mariei Tale, iei franele stapanirii si raspunderea toata pentru linistea si fericirea intregii imparatii. Dumnezeu sa te lumineze".
Nu s-a mai pomenit asa fale pe o femeie, la moartea fratelui sau, fie ea chiar si imparateasa.
Dupa ce, imbracata in negru din cap pana-n picioare l-a dus cu mare cinste pana la lacasul de veci, a pornit-o in mare graba, mai intai la manastirea Crinului. Acolo a stat in paraclis, adica in capela, pe post si-nchinaciune trei zile si trei nopti cu priveghere, cerand ca din partea fratine-su iertare staretului. I-a dat bani sa-nfrumuseteze biserica si s-o sfinteasca din nou si patruzeci de zile pe rand sa se roage pentru mantuirea sufletului raposatului Verde-mparat; dupa aceea a mers la cetatea unde o astepta nerabdator sotul si-mpreuna s-au dus la mitropolie, unde dormeau in vesnicie parintii ei. Amandoi au ingenunchiat; ea varsand lacrimi multe a atins cu fruntea lespedea mormintelor zicand:
"Am scapat imparatia, rugati-va pentur iertarea mea!"
A lepadat apoi vesmintele negre si amandoi, ca urmasi ai tatalui si fratelui ei, s-au incoronat cu mare pompa, iar cele doua imparatii s-au cotropit intr-una singura. Lume vesela peste norodul de toate categoriile, venita ca se iertase tuturor plata ramasitelor de biruri, s-a imbracat in haine de sarbatoare, misunand prin toate partile cetatii, ca era si o vreme stralucitoare. Pretutindeni sunau surlele, iar peste toata cetatea fluturau mandre-n lumina soarelui puzderie paduri de steaguri.
Ceilalti imparati de prin imprejurimi, ca si cei mai indepartati, intrand la mare grija si-au ridicat glasurile lor impotriva lui Rosu-mparat, in care vedeau o amenintare primejdioasa pentru siguranta lor. Mai intai unul, apoi al doilea, pe urma trei deodata au pornit razboi impotriva-i. Pe unul cate unul si pe urma pe toti trei la un loc i-a pilduit scurt, luand de la fiecare cate un petec de pamant ca sa-si intareasa el granitele imparatiei sale.
Dupa ce Rosu-mparat si-a statornicit stapanirea, i-a daruit Dumnezeu doua mari bucurii: imparateasa Floarea-Doamna a dat nastere la doi coconi cam la distanta de un an intre ei. P-al dintai l-au botezat Ler-voievod, iar pe al doilea Mezin-voievod. Nu-mplinisera feciorii nici doisprezece-treisprezece ani si mama i-a pornit sub buna ingrijire sa vada lumea si sa se arate pe la toate curtile-mparatesti, pe unde-i primeau toti cu bratele deschise, ca erau odraslele unui imparat puternic, dar si fiindca, de felul lor, erau niste copii minunati, cum nu se poate mai placuti si mai bine crescuti si nu stia lumea pe care sa-l mangaie mai intai. Asa de tineri si erau podoabe la toate sarbatorile imparatesti. Calareau barbateste, manuiau armele cu dibacie. Pe deasupra Ler canta frumos din gura si Mezin la harpa. Imparatese, doamne, domnite, curtezane, toate deopotriva ii indragisera tare mult, incat se dusese vestea-n lume de cei doi minunati coconi ai lui Ros-mparat si ai imparatesei Floarea. Au umblat astfel amandoi impreuna pana cand au ajuns Ler la varsta de 19 ani si Mezin la 18. Un an dupa aceea au umblat unul intr-o parte si celalalt in alta parte. Intorcandu-se acasa din calaotrie, parintii i-au pus sa povesteasca si lor cum au petrecut; Mezin era foarte vesel si povestea multe intamplari si fel de fel de minunatii, pe cand Ler sta tot dus pe ganduri, rostind putine cuvinte si-ntr-una ofta.
Dupa ce s-au plimbat ei de mici sub bun apaza pe la toate curtile-mparatesti, cand au trecut de douazeci si unu de ani, imparateasa s-a sfatuit cu sotul sau si, intr-o buna dimineata, s-a hotarat sa plece-n plimbare impreuna cu Ler la Albu-mparat, care stapanea la hotarul lor de miazazi o imparatie de seama, iar imparatul sa plece si el cu Mezin, tot in plimbare, la Negru-mparat, cu imparatia caruia se-nvecinau spre miazanoapte. Albu-mparat avea doi copii, pe Murug-voievod, care era cam schilod, fiindca mama sa il nascuse inainte de vreme, dintr-o mare spaima, cand luase peste noapte foc palatul, si pe Liliana-Domnita, o fata rupta din soare, nu atat de frumoasa cat de luminoasa, zambitoare nevoie mare.
Ajungand acolo, Floarea-Doamna cu Ler-Voievod au fost intampinati chiar de Albu-mparat, de imparateasa lui, de copii si de-o ceata-ntreaga de fruntasi. Au mers cu totii la cetatea de scaun, unde erau pregatite mari serbari in cinstea lor. Acolo, Floarea si-a cautat prilej de vorba si, fara mult inconjur, le-a spus gazdelor ca a venit sa pecetluiasca prietenia celor doua curti prin incuscrire, ca, in numele sotului, cere in casatorie pentru fiul lor, Ler-Voievod, pe Liliana-Domnita. Si a adaugat ca, fiind Mugur-Voievod fratele fetei, asta va prinde bine nu numai lor, ce stiu a pretui darurile fetei, dar in viitor si imparatiei caci, la vremea lui, dea Dumnezeu sa fie cat mai tarziu, ramanand Mugur mostenitor al tronului, nu de putin sprijin va fi cumnatul sau Ler-Voievod, cand la vremea lui - dea Dumnezeu sa fie cat mai tarziu - va pune pe cap coroana tatani-su.
Lui Albu-Voda si sotiie lui, de bucurie, nu le venea sa creada. Fireste - nu era de gluma sa ia de ginere pe mostenitorul celei mai stralucite coroane. Seata, dupa ospat, Floarea s-a retras impreuna cu fiul ei, Ler, precum si Albu-mparat si sotia lui, insotindu-i dupa voia lor Liliana.
-Fatul-meu - i-a zis Floarea lui Ler - poate ai inteles de ce am venit impreuna aici. Nu mai esti acum un copil. Ai implinit douazeci si unu de ani. Ai varsta cand trebuie sa te casatoresti. Uite ca ti-am gasit chiar si o fata cum nu se poate mai pe potriva ... noastra, cuminte, vrednica si cu ... mare viitor ... Ai inteles pe cine?
-Nu, mama, a raspuns baiatul care era cu gandul foarte departe.
-Pe Liliana. Ce zici? Nu raspunzi?
-Ba da, mama! la ce?
-La ce ti-am spus...
-Ce mi-ai spus?
-Ce fel, n-ai auzit tu cand ti-am spus pentru ce am venit aici? Ca ma hotarat sa iei de sotie pe Liliana, fata lui Albu-mparat.
-Pe Liliana, eu? a intrebat nedumerit Ler.
-Da tu, pe Liliana!
-Apai, asta, iarta-ma, mama, nu se poate.
-De ce nu se poate? a-ntrebat mama neintelegand raspunsul.
-Fiindca eu am fagaduit s-o iau pe alta.
-Pe cine?
-Pe Viorica, fata lui Negru-mparat.
-Cand ai fagaduit?
-Acum sase luni cand am fost la curtea lor.
-Cui ai fagaduit?
-Ei.
Mama a ingalbenit si a strigat:
-Si cum ai indraznit sa fagaduiesti fara voia mea si a imparatului? De cand un copil, care n-a ramas inca sarman de parinti, poate sa faca de capul lui ce-i place? Si de cand un voievod, care are sa mosteneasca una din cele mai mari imparatii ale lumii, are voie sa porneasca in lume incotro-o abate inima? ... La Viorica? fata lui Ngeru-mparat? ... Da stii cata imparatie stapaneste acel craisor care s-a impopotonat si el cu numele de imparat? Di-te si trei zile calare ti-ajung sa-i masori in lung si-n lat intreaga imparatie, dar pe urma iti trebuie tot pe atatea sa-i numeri prasila ... imparateasca. Sa nu te mai aud cu asemenea copilarii!
Totodata, in alta parte a palatului, Liliana spunea parintilor ca ea, daca e sa se marite, numai pe Mezin Voievod, fratele lui Ler, il ia - pe altul nu, ca lui i-a fagaduit de-acum un an cand a fost pe-aici, ori ... merge la calugarie!...
-Dar Ler are sa mosteneasca tronul celei mai mari imparatii de pe lume, fata!
-S-apoi? fiecare cu dreptul lui.
-Dar Mezin are sa mosteneasca un mic tinut, si supus fratelui sau, care o sa aiba mostenitori, voievod de margine in cine estie ce munti in veci o sa ramaie.
-S-apoi? fiecare cu partea lui.
-Atunci o sa te duci la calugarie.
-S-apoi? fiecare cu norocul lui!
N-a fost chip s-o domoleasca in seara aceea pe indaratnica LIliana.
Cand au ajuns Ler si cu maica-sa la palat, i-au gasit acasa pe imparat si pe Mezin intorsi si ei de cu seara de la curtea lui Negru-Voievod. Fratii s-au grabit sa se duca a vorbi impreuna, iar imparateasa, ramanand cu imparatul, i-a povestit toate cele intamplate. Mult a mai ras tatal voievozilor sai spunandu-i sotiei lui ca nici Mezin nu vrea sa se insoare cu Viorica, fiindca a fagaduit Lilianei c-o va lua pe dansa ca aleasa a inimii sale. Negru-Voda i-a raspuns imparatului ca Viorica nu vrea nici ea in ruptul capului sa-l ia de barbat pe Mezin, fiindca, fara stirea parintilor, se fagaduise lui Ler, iar el ca tata nu indrazneste sa calce pe inima fetei, fiindca doara pe ea singura o are ... si pentru nimic in lume nu-i poate schimba hatarul.
-Da, a raspuns Florica, s-astepte. Ai mei pana la urma s-au invoit; Ler a stat la masa alaturi de Liliana, a jucat toata seara numai cu ea si, cand s-au despartit, fata i-a dat o ramurica de liliac; si la plecare i-a strigat: "Ler-Voievod, sa nu uiti!" si pana nu ne-am pierdut din ochi, el a privit tot inapoi la naframa ei care falfaia de departe.
-Da, a raspuns imparatul, si Mezin a stat la masa alaturi de Viorica, si toata seara a jucat cu ea, si, cand s-au despartit, fata i-a dat baiatului un manunchi de viorele, si, la plecarea noastra, i-a stirgat: "Mezin-Voievod, sa nu uiti!". Si pana cand nu ne-am pierdut din ochi, el a privit tot inapoi la naframa care falfaia departe.
-Statornicia tineretii! a gandit Floarea zambind in parte multumita.
-Ia asculta! i-a zis imparatul tragand cu urechea, si-au emrs amandoi sa se uite pe fereastra; de acolo, au vazut pe flacai: sedeau amandoi pe lavita; Le rcnata, iar Mezin il acompania la harpa. Au batut parintii din palme de mult ce le-a placut cantecul, indata i-a chemat la el sarutandu-i. Mama, care purta la piept un manunchi de viorele vestejite, i-a spus lui Ler:
-Care va sa zica, ne-am inteles! Tu iei pe Liliana.
-Nu, mama, iarta-ma, daca e sa ma insor, eu tot pe Viorica o iau.
-Iesi-afara! a strigat mama-sa indignata.
Si Ler a iesit.
-Iar tu, a urmat ea catre Mezin, care purta la palarie o ramurica ofilita de liliac, tu esti cel putin mai cuminte, tu o vei lua de sotie pe Viorica, nu el, fiindca asa vreau eu.
-Mama, iarta-ma, a raspuns baiatul, daca e sa ma insor, apoi pe alta decat pe Liliana n-o iau.
-Iesi!
Si a iesit si Mezin.
Imparatul a inceput sa raza, parca era de ras! In schimb, imparateasa a inceput sa se plimbe nervoasa de colo pana colo, tulburata si invapaiata mai mult decat o vazuse el vreodata, asa ca stralucitul ei sot n-a mai indraznit sa mai scoata nici o vorba. S-a plimbat ea cat s-a plimbat fierband de manie. Pe urma s-a asezat la masa si a inceput sa scrie in fuga mare, de scartaia tare mult pana, doua scrisori. Le-a indoit, cerand sa vina dinaintea lor cei doi baieti.
-Acum, fara zabava, trebuie sa plecati. Tu, Ler, sa mergi cu cartea asta la Albu imparat. Acolo ai sa petreci pana te chem eu inapoi; tu, Mezin, tot asa, la Negru imparat cu cartea asta. Nici urma de indoiala n-am ca veti sti sa va purtati cuviincios, asa cum se cuvine fiilor lui Rosu imparat si Floarei, mama voastra, care va iubeste si numai la binele vostru se gandeste.
Au plecat amandoi, dar fiindca scaunul imparatiei nu sta in mijlocul tarii, ci cam la o parte, au trebuit aproape pana seara sa mearga impreuna pe aceeasi cale mare pana la un loc, unde se afla o mica cetatuie, de unde aveau sa porneasca a doua zi de dimineata, unul spre miazazi si altul catre miazanoapte, precum li se poruncise.
Searam ajungand la cetatuie, s-au oprit sa poposeasca si, dupa cina, mergand la culcare, ce le-au trecut baietilor prin minte? Sa incerce sa vada ce cuprind cele doua scrisori. Si uite asa, le-au scos ei din san. Uitandu-se bine la scrisul de deasupra, tare nedumeriti au mai ramas! Ce le-a fost dat sa vada ochilor? Privindu-se unul pe celalalt, au inceput sa se intrebe:
-Tu n-ai auzit? Mama ne-a poruncit noua altfel incotro sa ne idnreptam pasii.
-Ba da.
-Atunci se vede ca e o greseala. Din graba mama a incurcat scrisorile. Tie ti-a dat-o pe a mea, iar mie pe a ta.
-Sa vedem acum ce scrie inauntru.
Si fiindca tot in graba, imparateasa indoise numai cartile, dar nu le pecetluise, ei le-au deschis cu usurinta. Dar si cuprinsul se potrivea de minune cu ce era scris deasupra: de prea stralucitul prieten Albu imparat se ruga sa-l primeasca bine pe Mezin, ca pe un copil al lui, iar credinciosului vecin Negru-mparat ii spunea printre altele: "Nu ma indoiesc ca Ler Voievod va fi cinstit precum se cuvine..."
Nici n-au asteptat sa se lumineze bine de ziua, ca au si pornit la drum, urandu-si unul altuia calatorie frumoasa, dar nu asa cum le poruncise imparateasa gresit, Mezin ca s-o apuce catre Viorica spre miazanoapte si Ler la maizazi catre Liliana, ci asa cum scria in depesele gresite.
Dupa cateva zile, inainte de culcare, parintii lor stateau tacuti intr-un pridvor. Amandoi se gandeau la feciorii lor caci li se facusera dor de ei. Imparateasa si-a acoperit ochii cu mana incercand sa strabata zarea si distanta. Deodata a zis:
-Uite eu vad pe Liliana jucand cu Ler...
-Cum asa?
-Nu stiu. Ia pune si Maria Ta mana la ochi si gandeste-te acolo cu dor adanc.
Imparatul si-a rezemat coatele pe stetezele jiltului, si-a acoperit ochii cu amandoua mainile gandindu-se cat mai adanc, si, in cele din urma, a exclamat:
-Asa e, da! Adevarat o vad pe Liliana, dar nu joaca Ler cu ea, ci Mezin.
-Ba Ler. Nu vezi?
-Ba vaz ... Dar e Mezin ... Uite! ... Uite! Ler se plimba cu Viorica!
-Ba cu Liliana!
-Ei si?...
S-a cam imbufnat imparateasa si-ntr-un tarziu a zis:
-In sfarsit, ramai Maria Ta cu parerea Mariei Tale, iar eu raman cu a mea. Hai odata sa ne culcam ca e cam tarziu!
Nu prea-i era lui somn, ar mai fu avut chef de vorba, dar, ca de obicei, a ascultat-o e imparateasa.
In camera de culcare ardeau zi si noapte doua candele mari de argint, in dreapta si in stanga paturilor lor. Fiecare s-a inchinat sub candela lui fara sa mai schimbe vreo vorba, si-au spus doar "Somn usor".
Aproape catre dimineata, tocmai cand era somnul mai dulce, bietul imparat se trezi speriat. Consoarta sa gemea incepand incepand chiar sa strige parca ar fi pandit-o moartea.
-Ce e? Ce ti s-a-ntamplat?
Iar imparateasa, cu ochii mari, luandu-l strans in brate ca sa se incredinteze daca e vis sau aievea, ofta din greu zicand:
-Ah! ce vis am mai avut si eu! Se facea ca ma ratacisem intr-un palat pustiu si intunecos. Treceam dintr-o sala intr-alta cautand sa dau de o iesire, dar cu cat umblam, cu atat ma rataceam mai adanc. Era parca o tacere profunda ... cand deodata aud trosnind podelele putrede, ca si cum peste ele ar pasi un om. Ies din sala aceea si aud in spatele meu, tot mai aproape pasi. Dau sa fug, dar nu ma tin picioarele. Atunci m-apuca o mana uscata si grea de umar. Am inghetat de frica si caz in genunchi cu ochii inchisi, dar deodata simt ca cineva ma ridica cu putere. Deschid ochii si vad inaintea mea un pustnic salbatic, cu parul si barba valvoi, si-mi zice ranjind:
-Ce nu-ti mai aduci aminte de mine? Ori esti mandra ca nu mai vrei sa-l recunosti pe fratiorul tau iubit, pe Verde-mparat?
-Frate, iarta-ma! - i-am raspuns - iar el m-a luat de mana zicandu-mi:
-Vino sa-ti arat ceva!
Si m-a dus intr-o sala mare si acolo m-a poftit sa ma asez langa el pe o lavita de piatra. Apoi a facut un semn cu mana si indata s-a aratat o femeie zdrentuita, cu parul despletit. S-a asezat jos la picioarele mele si, dintr-o desaga, a scos un cap de om pe care a inceput sa-l pieptene si sa-l mangaie cu unghiile, ba chiar l-a si sarutat ... Cand l-am privit bine, am dat un tipat, fiindca era capul baiatului nostru Ler ... si clipea din ochi si o saruta si el. Intr-o clipa l-a pus in desaga si s-a facut nevazuta.
Biata imparateasa tremura toata si pana cand n-a dat cu ochii de soare nu s-a mai astamparat. Pentru linistea ei trebuia sa se duca imediat sa-si vada baiatul, chiar in aceea zi. N-a fost chip ca Rosu-mparat sa i se impotriveasca. Urmata de calareti si de curteni, imparateasa a pornit-o spre directia unde stia ca-l trimisese pe Ler. A tot mers, zi si noapte fara popas, a tot umblat pana cand a ajuns catre seara aproape de cetatea de scaun a lui Albu imparat si iata ca, la o incrucisare de drumuri, se apropie de ei o ceata vesela de calareti tineri, care se intorceau de la plimbare impodobiti cu flori de liliac in pasul cailor. Cu toti cantau incetisor, iar pe deasupra se auzea in linistea campiilor un glas de codana. Cand s-a apropiat unul dintre tineri, care mergea in frunte alaturi de fata care canta, i-a spus acesteia:
-E mama! si incepu sa dea pinteni calului, iar fata dupa el. Cand ajung in dreptul calaretilor dinaintea trasurii imparatesti ridica mana dreapta si striga: "Opriti!". Cantecul inceta, flacaul sari de pe cap cat ai clipi din ochi si-o ajuta si pe insotitoarea lui sa coboare dand fuga amandoi la trasura imparatesei.
-Mama, zise Mezin, bine-ai venit!
Dar mamei parca nu-i venea sa-si creada ochil;or.
-Tu, Mezin? Ce cauti tu aici? Unde-i Ler?
-Unde l-a trimis Maria Ta.
-Unde l-am tirmis eu? intreba imparateasa nedumerita.
-La Negru-mparat! raspunse Mezin-Voievod.
-Eu pe Ler la Negru-mparta?
-Da, mama!
-Nu te-am trimis pe tine la Negru-mparat?
-Nu, mama, pe mine m-ai trimis aici la Albu-mparat, asa cum scrie in scrisoarea Mariei Tale.
-Arata-mi scrisoarea.
-I-am dat-o lui Albu-mparat.
Imparateasa n-a mai zis nimic. A luat-o pe Liliana in trasura ei, iar cele doua cete amestecandu-se au pornit-o pe tacute spre cetate.
La palat n-au dat tocmai peste prea multa veselie, caci Mugur-Voievod era greu bolnav, inca dinaintea sosirii lui Mezin si nu-i putea gasi nimeni leacul.
Cum a sosit Floarea-Doamna, intr-o doara i-a cerut scrisoarea cu care il tirmisese pe Mezin si, dupa ce a citit-0, incruntandu-si sprancenele, slova cu slova a vazut ca proverbul isi spunea cuvantul: "Graba strica treaba". Dintr-o data a inceput sa raza de una singura. Ridicand din umeri si-a zis in gandul ei: "Sa vedem pana unde merge norocul lui Mezin!". Si indata s-a dus s-o vada pe imparateasa care sta de veghe la capataiul bolnavului. A gasit-o zdrobita de durere si de oboseala, motaind pe un jet. Lui Mugur-Voievod ii fusese tare rau. Fiindu-i din ce in ce mai rau, pana sa nu plece Floarea, s-a stins bietul imparat lasand in adanca mahnire pe toata lumea, dar mai ales pe biata lui mama.
Dupa ce lucrurile s-au mai linistit, si jalea s-a mai potolit, Liliana-Domnita l-a luat de barbat pe Mezin-Voievod, iar dupa noua luni s-a nascut un cocon frumos pe care biata bunica l-a botezat Mugurel, un copilas vesel de-ti era mai mare dragul sa-l privesti. Cand l-a cufundat mitropolitul in cristelnita, in loc sa planga, a inceput sa raza, iar inalt Prea Sfintitul a zis inveselit si el:
-Ei, asa baiat imi place si mie! sa nu-i fie de deochi! Asta o sa fiasa un barbat si jumatate.
Caci asa este ca si in viata si in lumea povestilor, viata merge inainte si la bine si la rau, si la necaz ca si la bucurie!
Basmul neterminat
Aceasta pagina a fost accesata de 2785 ori.
