In vreme de razboi - Partea 1
de Ion Luca Caragiale
In sfarsit ceata de talhari cazuse prinsa in capatul padurii Dobrenilor. Doi ani de zile, vreo cativa voinici, spoiti cu carbuni pe ochi, foarte-ndrazneti si foarte cruzi, bagasera spaima in trei hotare. intai incepusera cu hotia de cai; apoi o calcare, doua cu cazne; pe urma omoruri. intre altele facusera acum in urma o vizita despre ziua lui Popa Iancu din Podeni.
Popa era un om cu dare de mana; ramas vaduv, desi foarte tanar, traia cu maica-sa. ii mergeau treburile cat se poate de bine. in timp de un an si jumatate, cumparase doua sfori de mosie, ridicase un han si o pereche de case de piatra; vite multe, oi, cinci cai, si mai avea, se zice, si banet. Astea bateau la ochi, toata lumea credea ca popa gasise vreo comoara. La asa stare, trebuia, se-ntelege, sa se opreasca ochii talharilor.
intr-o seara, Iancu a facut prostia sa ramana acasa singur de tot: pe batrana a trimis-o cu trasura la targ, cu un baiat; pe un argat l-a manat la camp, pe alti doi, cu carele, dupa lemne la padure. Dupa miezul noptii, iacate oaspetii negri: l-au legat, l-au schingiuit si i-au luat o groaza de bani. Norocul batranei ca lipsea; facea poate gresala sa tipe, si talharii o omorau, cum s-a si intamplat in alta parte cu o baba, peste cateva zile.
De mirare insa un lucru - popa avea un buiestras minunat si doua iepe de prasila: nu i le-au luat. Dar ceva si mai curios - cainii din curte, niste dulai ca niste fiare, nu dedasera macar un semn de viata! Hotii au fel-de-fel de mestesuguri ca sa adoarma cainii cei mai salbatici; le da pesemne un fel de mancare descantata ori cine stie ce.
Pe preot l-au gasit a doua zi intr-un tarziu legat butuc, cu muschii curmati de stransura franghiilor, cu calusu in gura, d-abia mai putand geme. L-au dezlegat degrab, si bietul om a povestit, gafaind si cu mintea pierduta de groaza, tot ce patimise.
Nu trecura nici doua saptamani si se auzi de alta calcare - aceea, in adevar, spaimantatoare.
Dar in sfarsit faradelegea asta fusese cea din urma. Oamenii spoiti cu negru cazusera in lanturile justitiei az-noapte, tocmai cand se porneau la o noua isprava. Vestea aceasta se imprastiase intr-o clipa ca o lumina linistitoare peste catetrele hotarele bantuite.
Catre seara se intorcea acasa, calare pe buiestrasul lui, popa Iancu. si calul si omul erau zdrobiti de umblet. De trei zile popa alergase dupa daraveri de negustorie, - vindea vite si cumpara porci. Pe unde umblase n-aflase nimica de prinderea talharilor. Maica-sa il astepta cu masa; fiul n-avea pofta de mancare; ii era degraba sa mearga la neica Stavrache, hangiul, fratele-sau mai mare.
Hangiul era foarte multumit: om cu dare de mana, cu han in drum - mare greutate i se luase de pe suflet. Cate nopti nu dormise el o clipa macar cumsecade, tragand cu urechea si asteptand cu inima sarita pe musafirii de noapte! Negresit trebuia sa-i vie si lui randul odata si-odata.
Preotul intra in carciuma, tocmai cand d-l Stavrache se pregatea sa inchiza.
-Neica, zise el privind ciudat si sperios in toate partile, as vrea sa-ti spui ceva numaidecat.
-Ce?
-Ai sa vezi. inchide si aide-n odaie amandoi... am venit la d-ta ca la un duhovnic...
Dupa aerul si tonul tanarului, fratele mai mare nu stia ce sa creaza; totusi intelese ca preotul avea lucruri serioase de spus. Trimise pe slugi si pe femeie sa se culce, inchise obloanele pravaliei si poarta hanului, si, dupa ce toata lumea se linisti, intra in odaita unde-l astepta popa tragand tutun si oftand greu.
-Ce e, ma?
-Am venit la d-ta ca la un duhovnic... N-aude nimeni?
-As! cine s-auza?
-Neica Stavrache, zise popa inecat, m-am nenorocit!
-De ce?
Popa a-nceput sa planga cu hohot si sa se bata cu pumnii in cap. Neica Stavrache nu intelegea deloc.
-Ce sa ma fac?... ce sa ma fac, neica?... spune d-ta, ca mi-esti frate mai mare...
Ce avea preotul pe suflet? Ce sa aiba? Lucru greu de-nteles, fireste; asa de greu ca d-l Stavrache, mai intai, nici n-a voit sa creaza.
Cum s-a putut? Omul cu greutate, proprietarul cu atatea acareturi si cuprins, mai bogat decat multa lume dimprejur! - frate-sau! preotul - sa fi fost capul bandei de talhari! si cu toate astea era adevarat. Dracu-l impinsese! si nenorocitul isi povesti din fir in par toate ispravile. Calcarea de la el fusese un marafet ca sa adoarma banuielile. Cu cateva zile inainte, un notar de stat - era cam beat - dusman vechi al popii, intalnindu-l la un han pe drum, i-a zis: "Bun buiestras ai, parinte! asta nu mai e cal de popa, e cal haiducesc, sa lase toate poterile-n urma!" si pe urma: "Bine-ti mai merge, parintele! mai cumparasi o sfoara de mosie! Cum de nu ti-e teama sa te calce talharii! pesemne ca esti dres!"
Neica Stavrache asculta in sfarsit si povestirea ispravii din urma de la arendasul Darmanestilor... Dar nu popa il omorase; el luptase cat putuse sa-i opreasca de la asa cruda fapta; ce era sa le faci insa? erau indarjiti: baba tipa si arendasul a tras cu arma - nu mai era chip sa stapanesti pe baieti.
Popa scapase din cursa intinsa la capatul padurii numai prin intamplare: aminteri puneau mana poterasii si pe el... Dar toti cetasii sunt prinsi... Or sa-i puna la cazne.. ei au sa spuna tot... tot... Or sa puna mana si pe el. si popa, apucat de cutremur, isi smulgea parul din cap.
-Ce-i de facut, neica Stavrache? scapa-ma!
-Cum?... Nenorocitule! sa fugi! sa piei! sa te-neci mai bine decat sa puie mana pe tine! in fundul ocnei iti putrezesc oasele.
Pe cand vorbea d-l Stavrache, deodata s-aud afara zgomot, strigate si batai puternice in obloanele pravaliei. Amandoi raman incremeniti.
-Nu deschide! zice popa scotand un revolver de subt anteriu.
Dar bubuiturile se-ndesesc, - sunt oameni multi afara. D-l Stavrache, fara sa mai asculte de staruintele popii, care tremura ca varga, il impinge cat colo si trece-n pravalie. Tragand bine cu urechea, hangiul intelege ca are a face cu o lume vesela: o ceata de raufacatori e mult mai serioasa si mai tacuta; nu rade si nu chiuieste asa cu chef pe la miezul noptii. si d-l Stavrache a ghicit bine. Strigand: "Numaidecat!" aprinde lampa si merge sa deschiza.
in adevar, sunt vreo douazeci de voluntari tineri, claie peste gramada, in cateva trasuri, condusi de un ofiter si doi sergenti rezervisti catre Dunare - la razboi. Poposesc doua-trei ceasuri aci, sa odihneasca si caii; despre ziua or sa porneasca; trebuie s-apuce trenul militar care trece dimineata la statia cea mai apropiata - cale de vreo patruzeci de kilometri. Sunt musterii buni, baieti cu dare de mana, si canta, si rad, si fac fel-de-fel de nebunii.
D-l Stavrache face tot ce poate ca sa-ndatoreze pe bravii tineri. Dupa ce au baut binisor, se astern unul langa altul, ticsiti, in cele doua odai mai mari ale hanului. Foarte obositi, tinerii fara grije dorm bustean. Hangiul, posomorat, sta cateva minute la ganduri adanci; dar deodata fata i se lumineaza: inauntrul fruntii a scanteiat o mare inspiratie. Omul trece repede in odaia unde il astepta cu atata nerabdare cainicul.
Ce si-au vorbit cei doi frati nu se poate spune, atat de-ncet si de discret si-au soptit. E destul a arata numai ce au facut. Preotul Iancu s-a asezat pe un scaun in mijlocul odaitii. D-l Stavrache a luat o pereche de foarfece si a-nceput sa-i reteze pletele; apoi tot mai scurt, unde mai bine, unde mai cu scari, l-a tuns la piele, muscaleste. Apoi i-a tuns scurt barba, i-a sapunit-o bine si la urma i-a ras-o cu perdaf. Toate astea foarte degraba.
La patru despre ziua, voluntarii s-au desteptat, s-au pus la rand si s-au numarat. D-l Stavrache le-a facut socoteala, a incasat suma de douazeci si cinci de lei si, multumindu-le, le-a zis:
-Uite ce e... e aici un tanar care ar vrea sa mearga si el volintir cu d-v... il primiti?
-E varstnic?...
-Da.
-Are parinti? ori copii?
-N-are nimic.
-Are formele gata? a intrebat ofiterul.
-Forme n-are; dar... sa le faceti d-v.
-Asta nu se poate; trebuie sa se prezinte la divizie.
-Da' nu s-ar putea sa-l luati cu d-v. si sa-si faca formele acolo unde va duceti?
-Ba... s-ar putea.
-Atunci...
si d-l Stavrache aduse in fata camarazilor pe domnul Iancu Georgescu - un tanar foarte voinic, frumos si curat, ras proaspat - o infatisare demna si severa. Camarazii l-au salutat cu un "ura" puternic de s-a cutremurat hanul, si d-l Iancu Georgescu, dupa ce s-a sarutat de multe ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela banda, fara sa se mai uite inapoi.
*
De mult nu se mai pomenea acum in sat de preotul Iancu... Se-necase? il rapusase cineva? Nici urma nu lasase, parca intrase-n pamant. in locul lui se oranduise alt preot; nu-l putusera astepta oamenii cat lumea; nu putea ramane sat de crestini fara liturghie.
Cand d-l Stavrache se-ntorcea de la parastasul de noua zile al maica-sii, pe la-nceputul lui decembrie - (batrana, dupa ce zacuse de inima-rea vreo cateva saptamani, murise, dimineata, la 28 noiemvrie) - se-ntalni cu factorul rural... O scrisoare cu timbrul de la Turnul-Magurele si cu data din ajunul mortii batranii. Neica Stavrache a cunoscut slova. Repede, omul deprins a nu mai astepta zadarnic vesti de la acela pe care-l credea pierdut de-a binele, se inchise in odaita si desfacu nervos plicul:
"Iubite neica, mai intai nu lipsesc a cerceta despre scumpa d-v. sanatate, a dumitale si a maichii"...
D-l Stavrache isi sterse ochii cu coltul sortului si, foarte induiosat, urma semnele pe petecul de hartie, sosit de asa de departe ca sa aduca in linistitul sat un fel de rasunet al zbuciumului din locurile razboiului. Fugarul era dinaintea Plevnei. Se batuse cu mare curaj si cu mult noroc in trei randuri; luase un steag de la inamic, intr-o incaierare unde ai nostri erau aproape zdrobiti; fusese numai sergent pe campul de onoare, capatand "Virtutea militara" si o decoratie ruseasca. in curand Plevna era sa fie atacata cu toata puterea armatelor aliate.
Curios lucru! Cine ar fi vazut figura lui neica Stavrache, presupunand ca acela ar fi fost un om deprins sa descifreze intelesuri din chipurile omenesti, ar fi ramas in mirare pricepand bine ca in sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria la citirea vestilor despre succesul de bravura al raspopitului.
Hangiul mototoli hartia dupa ce mai privi bine data: in adevar, scrisoarea era expediata cu trei zile mai nainte de luarea Plevnei. Dar acuma... Plevna era luata - asta se zvonise oficial in toate unghiurile tarii.
Primarul mai stia, tot din izvor oficial, ca voluntarii au sa fie liberati zilele acestea spre a se-ntoarce pe la caminuri, fiindca razboiul s-a sfarsit.
-Dar... intreba distrat d-l Stavrache, ce s-o mai fi facut cu talharii prinsi asta-primavara?
Talharii fusesera osanditi la diferite pedepse si desigur erau si asezati la locurile de munca.
"Care va sa zica, clipi gandul hangiului, nici vorba n-a fost la judecata despre popa, despre capul si gazda talharilor. Aoleu! Ce mai judecatori!
...Dar o sa-ndrazneasca sa se mai intoarca?
...Dar daca indrazneste si se-ntoarce?... Atunci, ce-i de facut?
...Da! dar sergentul se poate intoarce; popa, ba!
...Dar daca-i vine asa o nebuneala sergentului sa spuie ca el e stapanul averii, intamplandu-se orice s-o intampla! ca odata a purtat barba si plete.
...Da, dar atunci procurorul il rade si-l tunde de-a binele.
...O veni?... n-o veni?..."
Pe cand d-l Stavrache isi ridica asa de sus interesanta-i cladire de ipoteze, iacata alta scrisoare: e tot de la Turnu-Magurele - de asta data insa e slova straina... Slova straina!... Ei! lucru dracului!...
"Salutare, domnu Stavrache, n-avem onoare sa va cunoastem, dar venim sa indeplinim rugamintea unui brav camarad, sublocotenentul Iancu Georgescu, voluntar inaintat in grad in timp de campanie, mort pe campul de onoare cu trei gloante inamice primite in pantece. Am stat la capataiul lui plangand pana cand a inchis ochii. Mare pacat ca s-a prapadit asa viteaz soldat! Un moment nu a aratat lasitate; desi foarte slabit de atita durere si pierdere de sange, tot glumea; zambind si-a cantat singur popeste foarte frumos: vecnica pomenire! apoi ne-a dat adresa dumitale si ne-a rugat sa-ti scriem negresit sa-l ierti, fiindca acuma s-a spalat de sange, si sa-i spui maica-sii, batranii, pe care o cunosti, sa-i poarte regulat de grija sufletului. Pe urma a-nceput sa aiureasca si s-a sfarsit.
Salutare: sub-loc. Marin Dobrescu; sergent major, George Popescu".
D-l Stavrache a plans mult, mult, zdrobit de trista veste. Dar un barbat trebuie sa-si faca inima! Nu trebuie sa se lase coplesit de asa durere. A strans bine scrisoarea; s-a spalat frumos pe ochi; a pus caii la brisca si a plecat repede la targ sa intrebe pe avocat, cu ce forme intra cineva regulat in stapanirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt mostenitor.
In vreme de razboi - Partea 1
In vreme de razboi - Partea 2
In vreme de razboi - Partea 3
Aceasta pagina a fost accesata de 5392 ori.
