O blana rara
de Ion Luca Caragiale
E ger si ceata... ceata-nghetata... o vreme, sa nu scoti un caine afara. Lumina fanarelor, rosie, e imbrobodita intr-o stranie aureola irizata.
in gangul palatului d-lui Psaridi, mare proprietar, arde, clipind arare, o mare lampa electrica cu arc, e ca un vis albastru si rece de poet dezgustat. Pe ferestrele mari, mate de abureala, ale palatului - ce cald trebuie sa fie inauntru! - ies, rupand pacla groasa in bande largi si drepte, lumina si sunete armonioase si alegre. E un bal sus!
Un ceas despre ziua, si inca intra trasuri inchise pe gang.
Aha! iata doamna Cutopolu! iata cea mai splendida, cea mai infatigabila dintre elegantele bucurestene! E o aratare ca din povesti... O rochie de catifea vaneta-deschis ca opalul... Pe cap, pe umeri, pe gat, pe brate, in degete, in urechi, o avere, o avere intreaga in pietre scumpe!
De unde vine aceasta scanteietoare aparitie?
De la Capsa... A fost la Teatrul National. A luat apoi la patisierul a la mode, en petite chambre, un pahar de sampanie... si acum vine la amica sa madam Psaridi sa-si faca actul de prezenta... D. Cutopolu este oprit acasa de afaceri politice... O criza... o noua combinatie ministeriala... adunarea unui grup parlamentar... si o tanara slujnica unguroaica serveste domnilor ceaiul - si face patul domnului... mai stiu eu ce?
Doamna eleganta a intrat in salon.
Un vartej de tineri din lumea mare au dat navala imprejuru-i, ca tot atati fluturi de noapte, ce s-ar repezi orbeste asupra unei lampi aprinse deodata intr-o padure intunecoasa! Ce triumf pentru frumusete! si frumusetea e lumina!
Ce varsta sa aiba doamna Cutopolu? O, doamne! Femeile n-au decat varsta pe care o arata - minus cat nu le convine. Dar e tanara. E o diferenta intre ea si d. Cutopolu, ca intre o fiica si un tata.
Cine a fost? cine este doamna Cutopolu?
E nascuta Popescu... Dar acest Popescu era numai tatal oficial. El a fost luat pe madam Popescu, cand aceasta era deja mama a doua fetite, Aglaia si Lucretia, cari au crescut in casa lui Popescu vechi functionar de la Finante, in mahalaua Dobroteasa, pana la varsta de cinsprezece-saisprezece ani. Atunci Popescu, batranul arhivar, a murit, si Aglaia, sigur de desperare, a facut - o gresala...
Ce? - Cine a zis ceva? Cine n-a facut o gresala? O gresala? - asta este lucru care se face regulat.
Aruncata in valurile prapastioase ale lumii, ea, de atunci, s-a zbatut cu uraganul, dand din maini si picioare, si a dat asa de bine, din fericire, ca la fiecare miscare, a nemerit cu mana numai peste perle.
Cea din urma perla, cea mai pretioasa, cea mai fina a fost grosul Cutopolu.
Cand, dupa un bal mascat, s-a apucat de el, desperata de miscarea nebuna a uraganului lumii; cand s-a hotarat sa-si lege viata poetica si flusturateca de viata prozaica si greoaie a unui arendas, ea nu spera sa-si vaza incununat sacrificiul asa degraba.
Cine o hotarase sa faca acel sacrificiu? Necazul... Capitanul... Misu !
"Ah! Misule, poate ca sa mor!" iata ce si-a zis ea, intr-un moment de desperare amestecata cu dispret.
il iubise pe Misu! pe acel nenorocit!
Amorul ei nu fusese considerat de omul acela decat ca prilejul unor placeri brutale si stupide!
Amor si injosire!
"Nu! nu mai voi!" si-a zis ea, si a urmat pe Cutopolu.
Astazi este femeia unui influent senator, de sapte ori milionar:
Da-te-n laturi! nenorocitule capitan Misu; da-te-n laturi! te stropeste!
il mai iubeste ea?... Poate.
O mai iubeste el?... Desigur.
Dar... ea este atat de sus astazi si el... el e atat de jos! omul cazut, omul care a fost degradat pentru ca si-a calcat onoarea, pentru ca...a furat. A furat, da. Pentru ce a furat? Pentru copilul ei!
in seara cand, dintr-un cabinet particular, dupa un bal mascat, Aglaia, ametita de bautura, a plecat cu arendasul, dandu-i amantului ei cu tifla, acesta, in primul moment n-a vrut sa creaza ca-i adevarat. Era si el beat! atata sampanie! Toata scena de despartire atat de scandaloasa, acel mars! aruncat cu despret la plecare, nu aveau aerul destul de serios.
El a crezut ca e ca todeuna o farsa. El spera ca Aglaia are sa lase la otel pe batranul Cutopolu si, ca de regula, are sa se intoarca a doua zi inapoi, caita, sa-i ceara o iertare, despre care erau tacit intelesi indestul, si sa-i dea jumatate din o suta de franci... Trebuiau bani, mai ales pentru copil, pe care-l crestea nenorocita de Lucretia, sora Aglaii.
O zi, doua, o saptamana, o luna... Aglaia n-a mai venit. Unde era Aglaia? Era in toparleni, la arendasul. Cand Misu a aflat de urma ei, Aglaia Popescu se chema deja madam Cutopolu.
si capitanul a trebuit, uimit de hotararea Aglaii, sa bata in retragere.
Adanc lovit de aceasta schimbare, si foarte baut, a mers la Lucretia Popescu, sa-si vaza baiatul. A plans! a plans asa de sincer si de indelung, incat Lucretia s-a hotarat sa-l consoleze.
Dar d. capitanul a inceput sa joace carti... a castigat... a pierdut, pe urma a pierdut iar... si iar, si pe urma de tot, a alunecat la casa companiei: a furat... A fost judecat, condamnat, degradat si inchis.
Pana sa scape de la inchisoare, un an, cu mare greutate Lucretia a putut creste baiatul - baiat fara noroc, fiindca Lucretia era foarte urata si posaca.
Capitanul ar fi cazut in cea mai neagra mizerie, daca nu gasea pe prietinul tatalui sau, pe Psaridi, mare om de afaceri... Acum Misu este omul de alergatura al lui Psaridi. Foarte credincios, binecrescut si discret, Misu face afacerile domnului si doamnei - si-i platit destul de binisor.
Ar fi fericit daca baiatul si Lucretia n-ar fi bolnavi!... o casa igrasioasa in mahala... si el n-are lemne... si n-are sfant!...
Dar astazi e bal la Psaridi, si Misu dirijeaza bufetul si domesticitatea, cum odinioara conducea cotilioanele.
- Buna seara, capitane, zice doamna Cutopolu, cand ex-capitanul, imbatranit, o primeste la scara.
- Sarut mana, madam Cutopolu, raspunde el.
- Ce face Lucretia?
- Tot bolnava.
- Dar baiatul?
- Tot rau.
- Daca nu-l ingrijiti!... cine strica?
si doamna Cutopolu isi lasa molatic in mainile ex-capitanului blana superba de vulpe albastra, un giuvaer, un exemplar unic in Bucuresti. Apoi desfacandu-si minunatul evantail de sidef si de pene de strut, urca, luata literalmente pe sus de un stol de fluturi nebuni, treptele scarii de onoare.
s-apoi, o data sus in saloane, vartejul...
E sapte dimineata... Aurora cu degetele ei de roza vine sa deschiza portile orientului.
Doamna Cutopolu, zdrobita de oboseala, dar tot vesela, scoboara scara insotita de toti fluturii... La garderoba, blana!... Blana... lipseste. Cauta-n sus, cauta-n jos: blana nu e. Unde e capitanul?... cauta-l in sus, cauta-l in jos... capitanul nu e nicaieri. Unde e capitanul?
- Capitanul - zice un fecior - a fost chemat repede acasa... Copilu-i e rau bolnav!
Dar iata capitanul - palid, plans, defigurat [sic]:
-Copilul! imi moare copilul!
- Bine, bine, copilul, striga madam Cutopolu impacientata; dar blana? unde e blana?
- Blana? care blana?... raspunde aiurit capitanul... si incepe sa urle iar.
- Copilul meu! copilul meu! si pleaca nebun iar inapoi.
Scandal! Blana! Cum se poate?... blana! ia-o de unde nu e.
Copilul s-a facut, din norocire, bine, dar, din nenorocire, blana nu s-a mai gasit!
A! ce mediu social!
Povestea vorbei, 16 dec. 1896
O blana rara
Aceasta pagina a fost accesata de 4320 ori.
