Intarziere
de Ion Luca Caragiale
M-am suit, la Sinaia, in trenul 14, acceleratul care pleaca la ora 6 si 8 minute spre a ajunge in Bucuresti la 9 si 10.
Am gasit, din norocire, un vagon de clasa a doua la coada trenului. E adevarat ca vagonul din urma al unui tren se clatina mai mult; in schimb insa, nu e priveliste mai placuta, intr-o calatorie cu drumul de fer, decat la fereastra din spatele trenului, lucru de care un amator se poate bucura foarte rar, fiindca orice tren trebue sa aiba la coada un franar de siguranta, si putine vagoane de calatori sunt prevazute cu frana de mana. Trenul a plecat din Sinaia la ora regulata si a tinut strict mersul reglementar pana la Ploesti. Am putut dar sa ma bucur de o minunata priveliste, valea Prahovei desfasurandu-se in fuga spre miaza-noapte pe masura ce trenul gonea spre miaza-zi. De la Ploesti, trenul de Predeal ca sa apuce spre Bucuresti schimba frontul si, ca si cum ar vrea sa se intoarca inapoi, locomotiva se pune acolo unde pana aci era coada trenului. Am voit sa gasesc un alt vagon la capatul celalalt, care acum ramasese coada: n-am mai avut noroc; cea din urma trasura era un furgon de bagaje. M-am resemnat si m-am suit in acelasi vagon in care gustasem destula placere; si am facut bine. Vagonul ne mai fiind in coada, franarul de siguranta il parasise, iar locul de la pavilionul de observatie, unde e frana, era acuma gol. M-am suit acolo si am putut vedea pe deasupra vagonului inaintas si a locomotivei, linia in departare.
Am pornit regulat din Ploesti la 8 si 8 si, mentinand mersul reglementar, am intrat in statia Peris exact la 8 si 38. Trecand de la semnal spre statie, trenul si-a micsorat foarte simtitor viteza si in fata garii s-a oprit. Cui e obisnuit cu mersul trenurilor, o oprire in afara de cele prevazute la itinerar ii da de gandit... stiu ca trenul 14 nu se opreste, la Peris... Mi-am inchipuit numaidecat ca un personaj important vrea sa se urce de acolo. Dar trenul sta, si mi se pare ca auz pe peron glasuri alarmate... Nu-mi inchipuesc ce poate fi; in orice caz, pentru trenul nostru, cum linia este dubla pana-n gara de Nord, si cum nu s-a oprit brusc, vreo primejdie nu-i probabila.
Ma uit de la locul meu inainte. S-a cam innoptat si nu se prea vede departe; dar semnalul luminos de la iesire catre Bucuresti se vede inchis - e lumina rosie. Ma cobor din vagon si impreuna cu mine si alti pasajeri. intrebam pe impiegatii de miscare si aflam cauza opririi trenului nostru: la iesirea din Buftea, statia urmatoare, a deraiat un tren de marfa, care trecea de la Bucuresti spre Ploesti. Astfel, si linia noastra e inchisa. Telegraful si telefonul lucreaza intre Buftea si Peris. Personalul miscarii misuna cu multa febrilitate. in sfarsit, aflam care sunt dispozitiile luate de inspectia respectiva. Trenul nostru asteapta aci, in Peris, trenul 122, care, venind din Moldova pe urma noastra, va ajunge aci la 9 si 20. Pasajerii din ambele trenuri se vor sui intr-unul singur: acesta va porni spre Buftea, se va opri la locul catastrofei, si vom transborda: toate trenurile de la Bucuresti se opresc in Buftea, ca sa se-ntoarca inapoi cu calatorii spre Bucuresti; iar trenul nostru se va intoarce inapoi cu pasagerii de la trenurile spre Moldova si Braila-Galati. Aproape un ceas trebuie sa asteptam trenul 122.
Pe cand toata lumea se plimba pe peron la racoarea splendidei seri de vara, o cocoana scoate capul dintr-un vagon si striga, catre cine, nu se poate sti:
- Ce dracu, domnule! mult o sa mai stam aici?
Apoi, cu multa indignare:
- Ce dobitocie!
Personalul miscarii n-are vreme sa raspunza cocoanii. Ma sui in vagonul unde se afla acea dama si dupa ce o salut frumos, incep sa-i explic toata imprejurarea: cum a deraiat trenul de marfa, cum trebue sa se uneasca trenul 14 cu 122, cum o sa transbordam scl.
- Sa fie ai dracului! zice cocoana foarte suparata.
- Cine, coconita? intreb eu.
- Dumnealor de la drumul de fer... De ce nu baga de seama!
- Ei! zic eu; nu se poate fara cate una de asta, daca e odata drum de fer...
- Pentru ca sunt dobitoci!... si cat o sa intarziem?
- Apoi, zic eu, cu manopera de aici, cu transbordarea de la Buftea, poate sa intarziem vreo doua ceasuri...
- Doua ceasuri?.. Fir-ar ai dracului! Care va sa zica, atunci, cand ajungem in Bucuresti?...
- Era sa ajungem la 9 si 10... si acuma...
- si acuma?
- Acuma o sa ajungem pe la 11 trecute.
- Ce dobitocie!
- si, daca-mi dati voe, coconita, de unde veniti d-voastra?
- Dela Valenii-de-Munte.... Ma recomand: madam Sevastita Stanescu, nascuta Vasilescu.
- Sunteti din capitala?
- Da. Sunt maritata la Valeni, dar viu des la Bucuresti, am parinti, Noi suntem din Bucuresti... Daca cunosti dumneata pe domnu Christache.
- Nu, zic, n-am onoare...
- Domnul Christache Vasilescu, casele ale frumoase din Popa Chitu... tata.
- N-am onoarea... si... mergeti la Bucuresti in plimbare...
- Nu; merg la dandist... am un dinte... Bine, frate, cat o sa mai stam aici?... ca m-am plictisit... Fir-ar ai dracului!
- Iata, zic eu, soseste trenul de Moldova; acuma, numa sa se aranjeze cu al nostru, si plecam.
- Ce dobitocie!
Dupa fel-de-fel de miscari, care dureaza inca aproape un ceas, iata ca plecam incetinel.
- Bodaproste! zice cocoana.
E o dama de vreo treizeci de ani, foarte frumusica si bine facuta - afara de mani, care poate n-ar strica sa fie mai micsoare si, daca trebue sa judec dupa botine, si despre picioare as indrazni sa zic acelasi lucru. E destul de sic imbracata; un corsaj de matasica rosie, fusta de matase neagra si o palariuta de mult gust...
- Ce incet umbla I... fir-ar ai dracului!
- Pe semne va supara dintele; d-aceea va grabiti...
- A! nu ma supara! Da sa-si bata joc de pasajeri asa!... Uite ce incet umbla!... Asta e mare dobitocie!
Am ajuns. Toti pasagerii ne dam jos... Un hamal ia bagajul cocoanii; eu o ajut sa se dea jos... E o priveliste destul de interesanta la locul catastrofei. Mormanul acela fantastic la lumina tortelor, activitatea personalului tehnic pentru curatirea liniei de cadavrele ingrozitor de mutilate ale vagoanelor, si restabilirea ei, forfoteala aceea, miscarile febrile ale luminilor de deosebite colori, toate acestea fac un minunat efect pitoresc. intorcand ochii de la atatea lumini, din partea dreapta spre stanga, pe poteca mai putin luminata, pe unde trecem ca sa ajungem dincolo, la trenul de transbordare, vad ca am perdut pe cocoana... imi pare rau, insa nu multa vreme, fiindca de o data o aud la cativa pasi inaintea mea:
- Fir-ati ai dracului, sa fiti!
Se impiedicase cocoana in jurubita de sarme de pe marginea liniei si cazuse. Am alergat si am ajutat-o sa se ridice...
- Fir-ar ai dracului, sa fie!
Plecam spre Bucuresti... Linia e libera de acuma... A! sfanta lipsa a obstacolelor!
- De-acu, zic, conita mea, intr-o jumatate de ceas suntem in gara de Nord...
- Cate ceasuri sa fie?
- 11 si 25.
- 11 si 25?... Fir-ar ai dracului!
- La 12 fara cinci, suntem in capitala.
- Ce dobitocie!
in adevar, la ceasul spus coborim. Cocoana se repede jos dracuind si impingand pe hamal sa mearga mai iute.
Eu, dupa dumneaei... Pe peron o intampina un tanar si frumos ofiter de calarasi, care o primeste cu efuziune in brate. intr-o clipa perechea trece pe usa de iesire, se suie intr-o trasura si: mana degraba, birjar!
- Asa? zic eu... Am inteles... Bun dandist are cocoana!
Ma sui si eu intr-o birje... Mi-e foame... Birturile sunt inchise acuma. Merg la o berarie sa mananc ceva... Pe cine aflu la berarie? Pe madam Sevastita Stanescu cu dandistul dumneaei, locotenentul. Ma asez pe trotoar la o masa alaturi de tanara pereche. Cum ma vede, gratioasa dama ma recunoaste si intorcandu-se catre dandist:
- Lache, uite dumnealui este domnul din tren...
Pe urma catre mine, cu multa afabilitate.
- Recomand pe frate-meu, locotenent Pandele Vasilescu...
- Mersi, domnule, c-ai tinut asa de buna companie sorii-mi, imi zice locotenentul... Nu luati loc cu noi?
- Ma rog...
- Zau, zice cocoana, daca nu era domnul asa de amabil ca sa conversam, ce ma faceam eu atatea ceasuri de urit?... Ce dobitocie! inchipueste-ti, Lache, la caracterul meu, trei ceasuri... Fir-ar ai dracului!!
Universul, 7 iulie 1900
Intarziere
Aceasta pagina a fost accesata de 4559 ori.
