Autoritate
de Ion Luca Caragiale
Toamna trecuta am facut o cunostinta foarte interesanta - un tanar poet si literat, fruct pretios al unui gimnaziu de provincie: tanarul meu a renuntat sa termine cursurile, neputand reusi la examenul de corigenta de la septemvrie. Pretiosul fruct, dupa trei ani de gimnaziu, s-a simtit destul de copt si, revoltat contra unei discipline stupide de programa, s-a dezlipit cu dispret de craca sa pentru a veni sa-si debiteze savoarea in vastul targ al Capitalei.
Este un tanar ca de vreo optsprezece ani, copil de vaduva; tatal, fost impiegat comunal in orasul sau, a murit de mult; mama, scapatata, traieste cu ce poate, coase, spala, calca, serveste la ocazie; are inca doi frati mai mici: aceia urmeaza la acelasi gimnaziu. Poetul meu imi spune cu oarecare ton de compatimire ca aceia, ca niste mediocri ce sunt, vor sa termine cursul si sa caute a intra unul in seminar si altul in liceu ca bursieri ai statului; el nu s-ar fi injosit niciodata sa se faca bursier; e prea independent pentru asta, si apoi nu se simte atras decat de literatura.
infatisarea materiala a acestui personaj nu e neplacuta. Desi foarte saracut imbracat, chiar hartanit putin, desi foarte nepieptanat, purtand plete, si foarte nespalat, purtand unghii nepilite, desi fumeaza foarte mult, asa incat e afumat la varful degetelor si-mprejurul buzelor - totusi inspira de la inceput oarecare simpatie. Manierele lui sunt foarte primitive: despre asa numitul l' usage du monde nici nu poate fi vorba: in programul celor trei clase de gimnaziu, pe cari le-a urmat cu destula lipsa de succes din cauza ca profesorii erau prosti, nu se preda un curs de maniere - asta ar fi antidemocratie.
El se afla acuma de vreo cateva zile la Bucuresti. Nu cunostea aci pe nimeni altul decat pe un baiat de la o mare bacanie, un fost tovaras al lui din scoala primara. Acesta urmase numai doua clase incepatoare, venise acu sapte ani cu tata-sau aici si intrase la stapan, unde se afla si acuma. Acesta, care ma cunostea pe mine, imi recomandase pe tanarul poet.
Din vorba-n vorba, poetul mi-a marturisit ca a venit la Bucuresti sa gaseasca o ocupatie, fie cat de slab platita, orisice; el e modest, se multumeste cu putin. Impresia ce mi-a facut-o fiind destul de buna, si de alta parte simtind ca nevoia lui de stabilire e destul de urgenta, pe data m-am gandit sa-i fac rost de o situatie solida. Furia de poezii o sa-i treaca cu vremea. Am mers degraba la un negustor prieten, un toptangiu, si am avut noroc sa aflu ca are un loc vacant potrivit: 300 lei pe an, casa, masa si doua perechi de imbracaminte de sus pana jos. Mi-a parut destul de bine, si cu multa bucurie a doua zi m-am dus la intalnire sa comunic tanarului buna veste.
Era foarte palid de asta data, foarte obosit; glasul slab de tot; cam tremura si inghitea mereu in sec. I-am recomandat sa nu fumeze asa de mult pe nemancate, pentru ca atribuiam abuzului de tutun starea lui manifest maladiva. Mi-a raspuns ca nu a fumat astazi de loc. Atunci poate bolnav? Nu. Am mers incet-incet si i-am spus pe drum buna veste si conditiile ei. Nu mi s-a parut de loc foarte multumit de norocul ce-i gasisem; ba chiar imi pare ca am gasit fluturand pe buzele lui vinete si afumate un trecator zambet de despret... Dar - poate ca mi s-a parut. La un moment, mergand, s-a oprit de-odata-n loc, a ingalbenit foarte tare, a sovait si, daca nu-l luam la brat, ar fi cazut - era fara-ndoiala bolnav. L-am intrebat, fiind la amiazi, daca a dejunat: mi-a spus ca da. Apucandu-l strans de brat, am simtit ca, sub manecile lui, pielea era tot asa de larga pe oase ca si manecile pe piele. Foarte rau trait.
Am ajuns la birtul unde dejunam si l-am poftit sa ia ceva. A cazut mai mult decat s-a asezat, foarte obosit, pe un scaun. Acum il aveam in fata si-l puteam observa mai bine. Nimica distins in figura lui:o frunte foarte ingusta, ochii foarte putin expresivi, taietura buzelor si structura nasului fara nici un caracter marcant, parul aspru si plantatia lui nehotarat demarcata, in fine o creatura nici prea-prea, nici foarte-foarte - unul din exemplarele de duzina ale vastei fabricatiuni, exemplar care e greu de deosebit individual in pachetul intreg.
Cu toate astea, paliditatea lui ii dadea un aer mai interesant: era distinctia suferintei. Desi imi spusese ca dejunase cu cateva minute mai-nainte pe drum, l-am invitat sa guste ceva impreuna cu mine si nu m-a refuzat. A mancat: ochiuri la capac, varza cu carne, o friptura pe gratar, branza de vaca cu smantana, mere, o tuica inainte, o sticla de vin in timpul mesei si o cafea dupa masa, in sfarsit une bonne fourchette; apoi i-am dat tigari - nu stie ca trebuie sa zica merci cand primeste ceva - e si tanar.
Cu multa satisfactie am vazut ca paliditatea tanarului meu - il cheama Nicu Ionescu -disparea incet-mcet pe masura ce inainta dejunul si cu usurinta m-am convins ca d. Nicu este un mincinos -nu dejunase de loc, ba pare-mi-se ca paliditatea lui si intentiile de lesin pe cale publica... dar in fine, ii trecuse acuma. Acum era foarte vioi, prinsese limba... La caldura generosului vin, se aprinsese un sir de confidente. Am constatat din conversatia d-lui Ionescu ca si la moral era ca si la fizic un om nu prea deosebit: pare ca, pierzandu-si paliditatea, pierduse singura lui virtute de a ma interesa; acum vedeam bine ca tanarul meu este foarte ignorant, ca nu stie sa scrie si sa citeasca destul de bine, ca nu stie nici cat un scolar mediocru de clasele inferioare si, in afara de asta, nu are nici o gandire deosebita, cu atat mai putin vreuna ciudata.
Voia sa scrie poezii, voia sa faca literatura, voia sa se faca ziarist; pentru aceea refuza cu dignitate locul pe care i-l gasisem la toptangiul meu. in zadar i-am dat povete sa fuga de un teren de viata si de lupta in care, chiar armat cum se cuvine, nu capeti vreun succes de seama, in zadar am incercat sa-l fac sa-nteleaga ca merge la mizerie sigura. D. Ionescu a zambit iarasi cu zambetul d-sale caracteristic, si, aruncandu-mi mult fum in nas, mi-a spus ca o irezistibila putere il atrage in nobila cariera.
Ne-am despartit, rugandu-ma el sa-i gasesc un loc la vreo gazeta - de aceea cautase a-mi face cunostinta - iar eu promitandu-i ca orice Loyola, cu rezerva mentala, ca-mi voi da toata osteneala sa-i satisfac dorinta... Ca nici gand n-am! Nu puteam sa-mi inchipuiesc ca d. Nicu Ionescu va fi vreodata primit si utilizat in publicitate, atat de putin preparat cum era pentru o asa de serioasa cariera! si prin urmare nu puteam indrazni sa recomand vreunui confrate oferta de servicii intelectuale a d-lui Ionescu.
Mai tarziu am intrebat pe baiatul de la bacanie daca stie ce s-a facut tanarul sau amic. Mi-a raspuns ca nu-l vazuse de mult; dar ca ultima data cand acela venise la bacanie era in mare stramtorare. De atunci i-am pierdut urma poetului.
*
Marturisesc ca nu prea citesc gazete, nu doar pentru ca n-am destula consideratie sau interes pentru miscarea politica, dar pentru ca operatiile mele nu-mi lasa vremea ceruta pentru a-mi lumina opiniile. Cu toate astea, am fost silit odata sa citesc regulat una si apoi mai multe, si iata de ce.
Am facut o piesa de teatru, care a cazut la prima reprezentatie - din cauza ca actorii au jucat-o rau... Actorii! ce oameni. Dar actritele! inchipuiti-va ca-mi arunca tot mie vina nesuccesului! Gazetele toate m-au refecat rau de tot; una insa dintre toate a fost mai tare. Cronicarul teatral imi contesta pe langa talentul dramatic si cunostinta limbii romanesti, si aceasta cu o verva, cu o malitiozitate, cu niste impunsaturi, cari fireste m-au afectat foarte adanc: eram nu criticat, eram maltratat, batut, zdrobit! Ba cronicarul promitea ca va reveni - si iscalea Hamlet...
N-am mai putut rabda si am mers sa caut pe Hamlet, sa ma apar, sa-i captez bunavointa si sa incerc, de nu se poate cumva sa-l fac sa-mi fie mai indulgent. in redactia gazetei respective, mi s-a raspuns ca Hamlet este pseudonimul unui tanar care nu voieste a fi cunoscut. Am constatat atunci pe figurile redactorilor o mare satisfactie pentru succesul cronicelor teatrale, succes a carui confirmare deplina era pasul de umilire ce eu faceam. Am salutat si am plecat.
Cand sa ies, iata ca intra pe use, cine? vechea mea cunostinta, d. Nicu Ionescu. Toti incep sa raza. Unul zice: cand vorbesti de lup, Nicu la use! nu intelegeam... Am simtit insa numaidecat ca d. Nicu Ionescu era aci ca la dansul acasa, in cei mai intimi termeni cu confratii.
M-am oprit sa schimb cateva vorbe cu dansul. Era redactor acolo, insarcinat mai ales cu partea literara si artistica...
- Atunci - i-am zis eu - fii bun si spune-mi, d-ta trebuie sa stii, cine e Hamlet, care ma persecuta asa de grozav?
D. Ionescu a inceput sa raza rautacios si mi-a raspuns cu o prefacuta ezitare:
- Zau... nu... stiu!
- Hamlet! striga un glas din odaia de alaturi, biuroul directorului, ti-ai adus urmarea la cronica?
- Da, raspunse d. Nicu.
Scoase niste file din buzunar, ma lasa un moment singur si trecu in biurou. Am auzit bine cum imi sopteau numele si cum radeau infundat.
D. Ionescu s-a intors si m-a invitat sa luam un aperitiv la bacania din colt. Mi-a marturisit ca el e Hamlet; am inceput sa discutam asupra piesei mele, pe care mi-a nimicit-o... Actiune... caractere... pasiuni... tehnica... ideal... tendinta... arta pentru arta... Shakespeare... Moliere... mediu social... unitate... logica... Hartmann... Ibsen etc., etc. ... si m-a nimicit si pe mine langa piesa.
M-am crucit de cate a invatat Hamletul meu in sase luni! Ce schimbare! ce progres!
Nicu Ionescu este astazi o adevarata autoritate. Ce trecut! ce prezent! si inca ce viitor!
Adevarul, 1896
Autoritate
Aceasta pagina a fost accesata de 3861 ori.
