Amintiri despre Eminescu - Ironie

de Ion Luca Caragiale

Am cunoscut foarte de-aproape un om de o superioara inzestrare intelectuala; rareori a incaput intr-un cap atata putere de gandire. Era pe langa aceasta un mare poet; cu cea mai nobila si mai inalta fantezie, ajutata de un rafinat instinct artistic, el a turnat intr-o lapidara "forma noua limba veche si-nteleapta", pe care o cunostea atat de bine si o iubea atat de mult.
De felul lui mandru, el fugea de onoruri, stiindu-le cate concensiuni costa. Melancolic si pasionat, desi-n acelasi timp iubitor de veselie si de petreceir usoare, ura din convingere asa-numitele conveniente si poleiala lumii. Niciodata nu primea bucuros laude, nici chiar de la putinii prieteni, foarte putini, pe cari-i avea si-n judecata si sinceritatea carora credea - darmite pe ale acelei multimi de seci fara talent, fara judecata, nici sinceritate, cari se tot vara in biata noastra literatura ca microbii raufacatori in trupul omului sanatos si cari nu se sfiiesc a se fuduli a tout propos cu un pruetesug ce nu le-a fost nicicand acordat! Laudele acelora ii inspirau de-a dreptul dezgust.
Dar daca nu dorea onoruri, daca fugea de zgomot si de laude, asta nu era decat din pricina desertaciunii lor, iar nu din vreo falsa modestie ce l-ar fi facut sa n-aiba deplina si manifesta incredere, fata cu toata lumea, in talentul lui. Avea talent si o stia mai bine decat oricine: nici o critica nu-l putea face sa se-ndoiasca de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decat mai putin de ce rcedea el insusi. De aceea opera ce ne-a lasat-o nu denota nici un moment de zitare sau de neincredere in sine. Cata incredere avea in puterea talentului sau ne-o spune singur.
Iata ce-i zice femeii care n-a inteles ca trebuia sa-i caza roaba in genunchi la farmecul primei lui aruncaturi de ochi:

Dandu-mi din ochiul tau senin
O raza dinadins,
In calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trait in veci de veci
Si randuri de vieti;
Cu ale tale brate reci
Inmarmureai maret.

Un chip de-a pururi adorat,
Cum nu mai au perechi
Acele zane ce strabat
Din timpurile vechi;
(...)

Tu trebuia sa te cuprinzi
De-acel farmec sfant
Si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pamant!

Se poate o mai mare si mai indreptatita indrazneala? Si iata ce gandea mai apoi despre multimea "amatorilor" si "cunoscatorilor" :

De-oi urma sa scriu in versuri, teama mi-e ca nu cumva
Famenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a lauda;
Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura,
Laudele lor desigur m-ar scarbi peste masura.

Sarmane omule! dac-ai invia, ai vedea ca de ce te temi nici moartea nu te poate scapa!
Omul acesta a trait, mai des mahnit, mai rar vesel, intr-un cerc foarte restrans de prieteni. Dar era si un om ciudat! El isi facea o placere din necaz si din durere o voluptate. Daca n-avea vreo suparare, si-o cauta; daca nu venea sa-l intampine durerea din afara, el stia sa si-o scormoneasca singur din rarunchi. Cu un astfel de caracter mai era si de tot sarac. Imi vine destul de greu sa contrazic niste autoritati in materie literara, stiind bine cat le iriteaza contrazicerea si cat de primejdioasa e iritatia lor pentru soarta si reputatia unor simpli muritori ca noi; dar trebuie sa spun odata ca poetul de care e vorba a trait material rau; saracia lui nu este o legenda; a fost o nenorocita realitate, si ea il afecta foarte. Ce Dumnezeu! doar n-a trait omul acesta acum cateva veacuri, ca sa ne permitem cu atata usurinta a basni despre trista lui viata! ... A trait pana mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani intregi ... Pe cine vrem noi noi sa amagim?
Talentul lui de poet nu-i producea nimica: doua, trei functiuni care le-a avut - bibliotecar, apoi revizor scolar - destul de slab platite, a trebuit sa le paraseasca silit si intr-un tarziu aa gaseasca mijloc, de trai in presa militanta. Cum stoarce puterile unui om de talent acest fel de munca, unde este silit sa-si avorteze zilnic prin provocare voita gandurile si conceptiile, si cat de rau e pretuita la noi, se stie. Poetul a trait cum a murit - foarte nenorocit si ca viata materiala: copil ursit sa sufere si cu sufletul, si cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept; dar suferea amar de saracie.
S-a sustinut ca dispretuia averea ... E un neadevar - pe care nu-l poate spune decat sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine ... vrea sa spuna un neadevar - o afirm eu aci cu siguranta ca afara de teorii fanteziste, psihologice, etnice, etice, estetice s.cl, nu voi capata nici o dezmintire serioasa. L-am cunoscut, am trait langa el foarte aproape vreme indelungata si stiu cat de mult pret punea pe placerile materiale ale vietii. L-am vazut destul de adesea scrasnind din lipsa. Contrarierea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se departeaza tinta cu cat ii pare lui ca se apropie de dansa, il aruncau, ce-i drept, in cea mai intunecata melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodata; lipsa materiala insa il excita, o; demoraliza, il sfarama cu desavarsire... da, dar era prea mandru ca sa se planga de asta, si mai ales acelora ce trebuiau s-o intelegea nespusa.
S-a zis ca era risipitor si ca, orice sume ar ti trecute prin mana-i, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce nefericirea lui era de un fel curat moral. Minunata judecata, dar ieftina scuza pentru acei ce l-au lasat totdeauna in lipsa, desi-l putea ajuta cu toata diginitatea, desi apropierea lui le-a facut cinste si ... profit -si inca le face. Da, era risipitor, pentru ca iubea si el placerile brute ale vietii; si doar are si un om de valoare dreptul sa doreasca aceste placere; da, nenorocirea lui era de un fel moral, si tot nenorocit ar fi fost dispunand de orisicate mijloace; insa, fiindu-i sufletul atat de iritabil, ii mai trebuia si trupul chinuit si nemangaiat? Si botinerea bunurilor lumesti i-ar fi sporit, ori alinat chinul sufletesc?
Astazi nu mai incape indoiala ca el era osandit de la nastere sa moara cum a murit; insa neajunsurile practice ale traiului, hrana ordinara, interior mizer, nevoia continua de munca grosolana, obligata si ridicul platita - cu acelasi fin si nobil instrument cu care trebuia sa cante plutirea lunii pe miscatoarea marilor singuratate - si pofte arzatoare, atat de ieftine pentru altii, atat de scumpe, mai adesea imposibile de multumit pentru el, i-au grabit scurta cale catre tristu-i sfarsit.
Cand era in culmea functionarii, masina cea admirabila s- a stricat deodata: regulatorul, care avea de la inceput in aliajul sau un punct ticnit, s-a frant in toiul miscarii: organele erau acum sfarmate s maestrul nebun! Pana aci traise destul de rau ... Cine ar fi nu platit, ci barem citit versurile lui? Aproape nimenea. Cati il stiau ca exista? Foarte putini. De-acu-ncolo tin-te popularitate! ...
Multi cuminti trec pe drum si, daca nu sunt si puternici, din cati ii cunosc, d-abia unii le scot caciula; dar dupa un nebun, fara sa-l cunoasca nimeni, se strange si se ia toata lumea. Si astfel, succesul primei editii a intrecut toate asteptarile editorilor.
A trecut apoi catva timp si l-am revazut. Intaia criza trecuse; nu mai era acelasi om, dar era un om ca toti oamenii, cu mintea normala, intreaga, si tocmai de aceea nu mai era acelasi om.
Era linistit, trist, sfios si, o proba mai mult ca devenise iar cuminte, era cam rusinos, avand constiinta deplina de tot ce i se intamplase. Acum, incalte, nu mai poate incapea vorba, era in completa mizerie.
Iata ce scria el catre un amic - scriptura este excesiv de ingrijita, pare ca s-ar fi temut ca nu cumva, din vreo aruncatura mai libera a condeiului, sa iasa banuiala ca mintea i-ar fi catusi de putin nestapanita - iata:
"Boala indelungata de care am suferit m-a impiedicat de la tinerea unei corespondente regulate. Acum, fiind intru catva mai restabilit, vin a va ruga sa v-aduceti aminte de mine, de lipsa aproape absoluta in care ma aflu. Daca va este cu putinta a-mi veni in ajutor, va rog a o face cat mai curand, caci cea mai mare mizerie ma ameninta ..."
Trist document!
Dupa destula vreme de mizerie, a venit recidiva si apoi, din fericire, moartea.
Moartea - ea a desavarsit opera nebuniei. Creierul care a gandit despre soarta omului de geniu

Or sa vie pe-a ta urma in convoi de-nmormantare,
Splendid ca o ironie, cu priviri nepasatoare;
Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,
Nu slavindu-te pe tine, lustruindu-se pe el
Sub a numelui tau umbra...

n-a apucat inca sa putrezeasca bine, si ce de asociatii si comitete care sa-i garanteze trecerea la posteritate! ce zgomot! ce popularitate! ce de "mititei"!
-Dar nu e meritata popularitatea aceasta? se va zice
-Ba da
-Dar nu era in adevar un om de geniu?
-Nu mai incape vorba.
-Dar nu se cade sa ridicam statuie la asemenea oameni?
-Negresit ... Insa ...
Ieri d-abia il cunosteau si-l apretiau cativa prieteni de aproape, si astazi e un nume la moda, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce manca, "in lipsa aproape absoluta de subsistenta, amenintat de cea mai mare mizerie", si astazi se mananca multi bani - direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui; ieri d-abia haine si hrana, astazi statuie si monumente de bronz, de marmura, de ... hartie velina - mai stiu eu de ce?
Atat de desavarsita necunoastere si parasire in viata, s-apoi, intro clipa, atata zgomot, atata solicitudine si inchinaciune dupa moarte!
Apoi nu-i aceasta o cruda ironie?

(1890, iulie)




Amintiri despre Eminescu - Ironie


Aceasta pagina a fost accesata de 5410 ori.