Ecaterina Logadi - Din amintirile mele despre tata (8)

de Ion Luca Caragiale

Spunea ca in copilarie fusese un baiat neastamparat, spaima mahalalei Mama lui primea dese plangeri pentru mere furate din pomul vecinului, batai cu copiii si multe ale nazdravanii, pe care noi, in copilaria noastra, nu le-am cunoscut.
Stiu o poveste cu un zmeu urias, facut din opt coli de hartie cu vajaietori si o coada lunga de cativa metri. Ca sa-l poata inalta, tata trebuia sa adune ceata de copii din mahala si, cu multa alergatura, ridica namila care vajaia si sforaia ca un balaur. Toata noaptea statea Iancu si baietii lui si faceau atata zarva incat speriau caii din grajduri si trezeau oamenii din somn.
Pe noi ne inveselea cu povestirile lui. Nu spunea niciodata anecdote cu dublu sens. Glumele lui erau nevinovate si, desi, intrebuinta uneori vorbe grele, ele nu pareau suparatoare din cauza hazului cu care le spunea.
Cand il rugam sa ne istoriseasca ceva, din tineretea lui, spunea ca de ea nu-si aduce aminte cu placere, caci se lega de timpuri grele si de o viata necajita. Ramasese orfan de tata la optsprezece ani, nu numai su sarcina sa se intretina pe el, ci sa si ajute pe mama si sora lui ramase fara mijloace. De atunci s-a imprimat in caracterul lui sentimental de ocrotire pentru cei mici si slabi, si aceasta imi explica grija nemarginita cu care ne-a invaluit.
Cand eram mici, raporturile noastre cu tata se limitau la o supraveghere continua, cu atentie mare la sanatatea si purtarea noastra. Nu ne permitea sarituri, sporturi, alergari, jocuri violente, care ar fi putut sa provoace accidente, cu toate ca cele povestite din copilaria lui nu se potriveau cu preceptele dupa care el ne crestea acum. Toti prietenii care veneau la tata gaseau ca santem prea cocolositi si multi ne ridiculizau pentru prudenta noastra excesiva.
Copilaria noastra nu a fost obisnuita. Am devenit maturi prea devreme si ne-a lipsit avantul si zburdalnicia acelei varste. Am inteles insa ca severitatea parintelui nostru pornea din dragostea prea mare ce o avea pentru noi. In schimb cauta sa ne distreze cu povesti mici si poezii umoristice improvizate pe moment, ca sa nu ducem prea mult dorul unei vieti mai libere. Cu toate acestea, desi noi nu ne-am jucat ca toti copiii, veselia si umorul domneau in casa noastra, spre mirarea strainilor care veneau sa ne vada. Cand, cu vorbe timide, cautam sa-i multumim tatii pentru osteneala pe care si-o dadea cu noi, ne raspundea scurt: "Nu fac asta pentru voi, ci pentru ca asa imi face mie placere".
Despre lectiile noastre se interesa destul de putin. Intra la noi in odaie, ne juca un mic intermezzo cu eroii lui, apoi devenind iar serios, ne intorcea spatele "Acum lucrati mai departe"
Libertatea pe care ne-a lasat-o de a citi orice carte din biblioteca lui ne-a facut sa cunoastem foarte de timpuriu pe clasicii literaturii, moderni si antici. Fratele meu Luchi avea o memorie prodigioasa. Ne intreceam sa recitam pe de rost din Racine, Moliere, Shakespeare. Tatii ii facea mare placere sa ne asculte declamand.
Cand am ajuns mai mari, am inceput sa avem gusturi personale. Intr-o zi m-am inteles cu Luchi sa-l convingem pe tata de frumusetea poeziei lui Verlaine si am debutat cu prima strofa din volum care incepe cu:

Le ciel est, par-dessue le toit,
Si bleu, si calme!
Un arbre, par-dessue le toit,
Berce sa palme.

(Cerul este deasupra acoperisului
Asa de albastru si calm,
Un arbore peste acoperis,
Isi leagana coroana.)

De-abia sfarsisem aceasta strofa, si tata izbucni: "Ce, mai, astea-s versuri? Auzi!" Si le repeta, cu revolta. Atat de mult a insistat cu replica lui batjocuritoare, incat Luchi a inceput sa planga de neputinta de a-l convinge pe tata, care radea cu pofta de felul cum ne tachinasem. Totusi, cred ca in aceatsa tachinarie era si un sambure de adevar. Tatii nu-i placea pornirea spre decadentism si ramasese in gusturile lui pentru forma clasica a trecutului. In vremea aceea il citea pe Anatole France. Era fermecat de La rotisserie de la Reine Pedauque cu al sau "abbe Coignard". O considera capodopera lui France. Il auzeam, ca niciodata, razand cu hohote pline de contagioasa veselie, asa incat, dupa usa, ne vedem si noua sa radem.
Daca noi povesteam ceva comic si radeam, ne oprea spunand: "Voi povestiti, nu radeti; lasati-ma pe mine sa rad". Foarte rar l-am auzit razand cu hohote. Nimic pe lume, zicea el, nu e destul de comic ca sa te faca sa "esclafezi". "Eu nu rad, surad".
Dintre marii scriitori avea preferatii lui pe care-i ridica la culmi vertiginoase: Sofocle, Dante, Francois Villon, Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski, Cehov. In general, in arta ii placea grandiosul.
Mai tarziu am ajuns sa-l castigam la gusturile noastre literare cu poemul flamand Emile Verhaeren. Il recitam des si el se incanta de frumusetea versurilor, care gaseau perfecta corespondenta in propriile gusturi literare.
Cateodata, in serile de vara, tata se retragea cu Luchi pe balconul apartamentului nostru de unde se vedea piata inflorita. Auzeam crampeie din discutiile lor despre cer si stele, despre timp si nesfarsit, viaat si intelepciune, arta si literatura. Tata il pretuia pe Luchi pentru inteligenta, eruditia si simtul lui critic desavarsit. Dragostea care i-a legat nu a fost tulburata niciodata nici de cea mai mica neintelegere. Luchi era preferatul tatii. Era vesel, spiritual si bun. Semana cu tata, avand in plus un caracter de o rara blandete si egalitate. La acea epoca el nu-si manifestase inca talentul literar, izbucnit abia dupa moartea tatii.
Din cauza aprecierilor atat de elogioase ale tuturor profesorilor, tata nu s edecisese pana in momentul mortii spre ce profesiune sa-l indrumeze. Mie imi fagaduise odata sa ma invete sa scriu. Venind in tara, descoperise la surorile mamei scrisori de ale mele, facand mare haz de felul cum povesteam viata noastra de la Berlin si ramasese cu parerea ca am putina "apucatura".
Raporturile tatii cu fiul lui mai mare, fratele meu vitreg Matei, au fost mereu incordate. Matei a facut impreuna cu noi lunga calatorie care a precedat plecarea noastra definitiva din tara si a locuit cu noi la Berlin unde fusese adus sa urmeze dreptul. Dar cand tata a descoperit ca nu frecventa cursurile ci hoinarea prin oras, admirand pomii seculari din Tiergarten, s-a suparat cumplit si l-a expediat urgent la Bucuresti, inscriindu-l la Universitate acolo.
Matei nu avea nimic din generozitatea sufleteasca a tatii. Era dispretuitor, amar, plin de morga si mai ales snob. Aceasta ne facuse pe noi, fratii mai mici, sa-l botezam "domnul conte" si sa radem de aerele ce si le dadea. Radea si el, dar cu atata superioritate, incat parca tot el iesea invingator. Era rece si distant cu tata. Nu-i intelegea nici talentul, nici firea, precum nici tata nu facea haz de parerile lui. Marei era refractar la orice sfat si apreciere a tatii asupra parerilor si convingerilor lui. Auzind mereu "nu fi prost", ajunsese sa spuna ca la noi toate se masoara cu "prostometrul". Singur el ii tinea piept tatii, contrazincandu-l in mod metodic si distrugand intelegerea si voia buna care domnea in casa noastra. Niciodata nu a fost cu tata in cmuniune de idei si lupta incepuse de cand pot eu sa-mi aduc aminte.
A fost totusi un moment cand s-au apropiat. Afland ca Matei s-a imbolnavit de pojar, tata a plecat urgent la Bucuresti. Cand s-a intors la Berlin, a desfacut plicul pe care Matei i-l daduse pe peronul garii si a citit cele treisprezece sonete scrise de fiul razvratit. Ne-a ctiti si noua versurile, cu ochii inlacrimati. Erau atat de frumoase, cizelate in cel mai pretios metal! "Nenorocitul, spunea tata, cat i-am spus sa nu se apuce de literatura! L-am sfatuit sa faca orice meserie, numai pe asta nu: e cea mai trudnica. Dar acum s-a molipsit si nu mai pot sa-l scap!". In fond, era totusi fericit si, uitand de trecut, a plecat, chiar a doua zi, din nou in tara sa se ocupe de publicarea sonetelor, care au si aparut in Viata romaneasca. Cand s-a intors la Berlin, l-a adus si pe Matei sa-si petreaca convalescenta. Totusi, aprecierea lor a fost numai trecatoare. Tata a marturisit mamei amaraciunea lui in ultima seara a vietii.

Ecaterina Logadi - Din amintirile mele despre tata (8)

Ecaterina Logadi - Din amintirile mele despre tata (8)

de Ion Luca Caragiale

Biografie

Opera