Constantin Nottara - Ion Luca Caragiale
de Ion Luca Caragiale
Despre Ion Luca Caragiale s-au scris multe si multe ca autor dramatic, profesor, negustor, berar si birtas, sufleur etc. etc. si la indeletnicirile astea s-a gasit ca la unele a avut talent natural, iar la altele pilda l-a slujit la indrumare - bunaoara Gherea Dobrogeanu nu era si el literar, si birtas? - insa lui Caragiale i-a lipsit rabdarea si perseverenta la indeletnicirile ce si le-a insusit, ca sa faca fata nevoilor unui trai ingreuiat de cand se insurase si avea copii, caci pentru la cele cu talent natural si cu scapari puternice avea si rabdare, si perseverenta, fiindca de multe ori n-a stat zile si nopti intregi la masa de scris, ori plimbandu-se prin odaie, numai sa potriveasca o scena care nu-i era pe plac. ori sa fixeze o fraza intr-un tipar solid, si dimineata, cand se lumina de ziua si privea ba la foile de hartie cu toate mazgaliturile din lume de putea numai el sa le citeasca si inca cu greutate, ba la farfurioara cu mucuri de tigara si la sticla de cognac fara picatura pe fund, mucalit cum era, se gandea ca multa consumatie le mai trebuie lui Jupan Dumitrache si Cetateanului turmentat pana s-o carmeasca din loc.
Inainte de a spune cum lucra Caragiale in repetitie cu actorii, este important de a sti ceva de lecturile sale. Dupa ce citea piesa el singur acasa de zeci de ori si dupa ce o citea si la teatru si era si pusa in repetitie, sau nu, o mai citea inainte de a fi reprezentata, in anumite cercuri literare, sau, de preferinta, la prieteni pe acasa, unde, in fata unui pahar cu vin si cu ceva mezelicuri pe farfurie, citea cu glas tare, sau mai bine zis isi juca personagiile cu ifosul cuvenit fiecaruia, cu intonatiile, cu ticurile, cu strambaturile lor, trantind, unde se potriva si cate o injuratura, in afara dint ext, cand in societate nu erau si dame mai ales cari s-ar fi ofuscat poate la auzul lor - si impresia capata la lectura alta savoare cand mijloceau si injuraturile, decat aceea a reprezentatiei de pe scena, deoarece Caragiale, prin asta improvizatie, facea sa traiasca tipurile lui in realitatea in care le fixase, sprijinit pe mediul din care faceau parte. In afara de gluma asta, care se repeta foarte rar, tipurile lui starnesc interesul atat din comicul ce iese din situatiile piesei, cat si din cuvintele mucalite ce se ciocnesc intre ele, potrivite cu multa dibacie si cu mult natural, ca toti incepeau sa raza cu hohot, chiar si pe cel mai posac tot il facea macar sa zambeasca, afara numai daca vreunul nu lua inadins o atitudine contrarie, cum s-a intamplat de pilda la o lectura a piesei D-ale carnavalului, la mine acasa, unde ne stransesem cativa prieteni ca sa ascultam piesa. Din intamplare, se afla printre noi o cucoana, buna prietena a casei; care insa era si in stranse legaturi cu un membru din Comitetul teatral care nu facea haz de piesele lui Caragiale, zicand ca sunt obscene si mitocanesti, si care era un mare adept al romantismului, in mare "voga" pe atunci. Caragiale citise actul I, toata lumea se prapadise de ras; cucoana nu zambea; Caragiale se tot uita la dansa, subliniind si mai mult partile mucalite; cucoana sta intepata; Caragiale citea inainte, dar o fura cu coada ochiului; cand ajunse la scena din actul al II-lea, dintre Pampon si Cracanel, scena de un comic irezistibil si cucoana sta si mai bat, Caragiale inchise piesa si zise cu glas cavernos, muscandu-si mustata din dreapta: "Nu permit manifestatii d-astea anticomice nici chiar reginei Elisabeta, care totusi are scuza ca nu este obicinuita cu chiprocourile limbei romanesti. Dar noi, mitocani get-beget, stim sa invartim limba noastra in orice fel voim." Cucoana a plecat bosumflata si noi am petrecut o seara delicioasa.
Repetitiile la piesele lui Caragiale nu se faceau in modul cel obicinuit - mai ales ca mie mi-a cazut placuta insarcinare sa le montez pe toate, afara de Noaptea furtunoas,a care fusese montata, dar reluata, fiindca eu jucam pe Chiriac, au fost lasate repetitiile in grija mea. Afara de clee patru piese: Noaptea furtunoasa, Scrisoarea pierduta, in care aveam rolul lui Tipatescu, D-ale carnavalului, in care personificam pe Nae Girimea, iar in Napasta am creat pe Ion Nebunul, pe a cincea piesa, Conu Leonida fata cu reactiunea - nu jucam - dar am montat-o tot eu la teatrul de vara de la gradina Rasca, in iulie 1881, cu raposatii actori Hagiescu in Conu Leonida si Mateescu in Efimita. La piesele lui Caragiale, montarea nu se facea in modul cel obicinuit. In adevar, eu insemnam pozitiunea fiecarui personaj, trecerile de la un loc la altul, dupa importanta miscarilor sufletesti, insa toata lucrarea mea de punere in scena, de regizor, era facuta in mod provizoriu, pentru ca de indata ce Caragiale venea intre noi, repetitia lua alt aspect: se intelege ca incepea sa arate actorilor jocul in felul lui, de pilda, sa dea o intonatie, sau sa fixeze anumite gesturi sau miscari de fizionomie; se punea alaturi de actorul care repeta si repeta si el cu actorul, adica antrena si calauzea pe actor pe linia personagiului conceput de dansul, cu glasul, pentru ca el tinea ca la anumite role actorul sa-si schimbe si glasul, cu intonatiile, cu accentul, cu mimica, cu gesturile, in fine cu tot aparatul trebuincios unei interpretari , adica, in momentul acela, era interpretat acelasi rol de doi actori in acelais timp. Aceasta manevra o reincepea cu toti actorii in parte, si nu incontinuu, numai de cate ori ar fi fost nevoie pana ce se ajungea la realizarea desavarsita a interpretarii. In timpul asta, insa, Craagiale se oprea din cand in cand si facea haz de jocul amandurora, zicand: "Ma, dar stii ca o sa iasa frumos!". Si-apoi o opernea mai departe si tot asa, pana se facea toata repetitia, si a doua zi la fel, si la alte repetitii asemenea, luand insa si mai putina parte la dublarea rolului, dimpreuna cu actorul in acelasi timp, pana ce actorul ramanea sa repete singur si Caragiale sta pe un scaun langa sufleur, ca un public care se distreza si face haz de glumele si de situatiile mucalite ale personagiilor din piesa, zicand mereu: "Ma, dar stii ca o sa fie frumos!"
Fireste ca avea Caragiale preferintele lui pentru un anumit stil actoricesc, pentru unii din actori cari infatisau partea serioasa si sentimentala din piesele lui; aceia nu erau dublati de personalitatea lui in repetitii, erau lasati slobozi si numai din cand in cand intervenea, unde era de facut legatura dintre pateticul interpretativ si situatiile comice infatisate de tipurile mucalite si hazlii. Apoi tinea foarte mult ca sfarsiturile de act, cari mai intotdeauna se incheia cu tambalau, sa fie puse la punct in asa fel, ca sa aiba cat mai multe ridicari de cortina.
Lui Caragiale i-a placut mult sa glumeasca si sa exploateze partea ridicola a cunoscutilor. Gluma lui Caragiale? A glumit toata viata Caragiale. Chiar in imprejurarile cele mai serioase sau dificile, incordate uneori, plasa o gluma si iesea la limab. Apoi, printre multimea de prieteni avea cativa cu ticuri, fie in vorba, fie in miscari; el le imita si le potrivea asa de bine in anumite ocazii, ca ramasese de pomina cutare miscare sau cutare vorba in convorbirile curente, fie cu el sau fie intre noi. Alta preferinta decat teatrul din Bucuresti n-a avut Caragiale si se explica: de foarte tanar a fost in contact cu Teatrul National, fie ca sufleur, fie ca traducator de piese, fie, in urma, ca autor. Ca sufleur a ramas de pomina modul lui de a sufla. Avea grija inainte de-a intra in cusca sa ia ceva de mancare si o sticluta cu vin. Sufla, dar si manca si bea in acelasi timp. Actorii cari nu stiau bine rolurile se tot plangeau ca le sufla Caragiale cu gura plina, dar si el le raspundea ca e nevoit sa manance, sa rpinda putere la suflat, ca sa lupte cu lenevirea actorilor. De altfel, preferinta pentru vro provincie nu stiu daca a avut; ii placea oarecum dialectul dulceag moldovenesc, pe care il imita cu drag uneori. Mai stiu ca a avut mare simpatie pentur intelectualii ardeleni, cari au fost inchisi in temnitele de la Seghedin si unde s-a dus sa-i vada si sa ciocneasca cu dansii un pahar cu vin.
Despre actor, in general, Caragiale credea ca este facotrul indispensabil care numai prin el se poate a se reliefa opera unui autor dramatic. Avea mare admiratie pentru actorii straini cari au venit pe la noi, ca Adelaida Ristori, Giaginta Pezzana, Eleonora Duse, Sarah Bernhardt, Rejana, Ernestro Rossi, Salvini, Coquelin, Mounet-Sully si altii.
(1960)
Constantin Nottara - Ion Luca Caragiale
Aceasta pagina a fost accesata de 3355 ori.
