Barbu Delavrancea - Iasii si banchetul Junimistilor
de Ion Luca Caragiale
Pe drum
Nu apucasem bine sa ma arunc in birje, ca sa pornesc spre gara, si simtii emotiunea unui drum lung si necunoscut. Nu vazusem nici Iasii, nici acea societate de artisti, de critici, de poeti, de nuvelisti, de dramaturgi, tineri si batrani, cari sunt cunoscuti dincoa de Milcov cand sub numele de "junimisti", cand sub titlul de "Noua directie", datorit dlui Maiorescu.
Nu vorbisem cu nimeni fara sa ma asigure ca a doua capitala a Romaniei sta pe un val de inaltime, minunat ca pozitiune, ca stradele sale asfaltuite si frumoase, casele vechi, inconjurate de curti incapatoare, cu fatade simple dar marete - toate la un loc fac din Iasi cel mai frumos oras din tara romaneasca. Cel mai frumos ... nu mi se parea ceva extraordinar, de vreme ce incepand cu capitala si sfarsind cu oricare din oraselele ce vazusem, toate sunt murdare, fara pic de gust in cladiri si fara nadejde d-a mai deveni ceva mai chipese si oleaca mai spalatele. M-am incredintat in urma ca Iasii e singurul oras frumos.
Muncit d-a vedea cat de degrab Iasii, atat de mult laudat, si acel banchet la care trebuia sa s-adune toti colaboratorii Convorbirilor literare, am pornit spre gara cu multumirea ca voi vedea cladiri frumoase in tara romaneasca, oras curat si oameni cu adevarat distinsi in literatura noastra.
Pe peronul garii simtii ciuda de a ma vedea singur - 14 ore in tren p-o noapte friguroasa, nici plaoie, nici senin, umezeala si intuneric peste cap. Temerea d-a nu dormi nu mi-o linistea nici Epistolario de Giusti, sigura carte ce-mi strecurasem in buzunarul paltonului; a nu dormi, a nu vorbi, a nu putea citi decat prea putin din cauza zguduielii s-a luminei care in genere in vagoanele noastre este prea mica sunt atatea griji de cari, vrand-nevrand, trebuie sa tii seama pe un drum lung.
Tocmai cand ma gandeam astfel, mi-auzii numele dinspre spate, insotit de intrebarea: "Dar tu, incotro? Unde pleci?" Ma intorsei repede si vazui un domn cu un bonet frantuzesc in cap, cu niste ochi mari cari clipeau pe supt lunetele ochelarilor, vesel, viu si care ma rafuia repede: "Incotro? Unde?" etc.
-Spre "junimisti".
-Bravo! Mergem impreuna; unde ti-e bagajul? In ce clasa? Unde te-ai asezat?
Nu mai era de raspuns; putea sa ma arunce intr-un vagon cu marfa sau sleeping-car, nu i-as fi putut rezista, caci aceasta vijelie de intrebari, de glume, de strangeri de mana era dramaturgul nostru Luca Caragiali.
Nu-mi era frica decat de sleeping-car. Noroc ca si el, ca si mine, aducandu-si aminte de o povata antica, sa nu te sui nici prea sus, caci vapaia soarelui iti topeste aripile, nici sa te cobori prea jos, ca te rapeste sorbul marilor - se hotari pentru clasa II.
Pe drume ram singuri in vagon. Daca vrodata incercare d-a studia si socoti exact pe scriitor din operile sale ar reusi pe deplin, in tara la noi, cand s-ar face asemenea studii de critica, atunci desigur ca una din aceste incercari norocite ar privi pe Luca Caragiali. Miscari repezi, intentionate unoeri, un joc de voce si de figura variat, caracteristic, plin de humur, niste priviri cari sclipesc si parca cauta in sus de ochelari; o conversatie bogata, presarata de glume, de anecdote, de intamplari naive si ridicule de prin teatrul nostru; un sir de piedici si neajunsuri cu cari a trebuit sa lupte pana sa-si dea la lumina prima sa comedie; toate acestea s-amesteca, se tes, se desfac, si din acest valvartej nimic nu se pierde, toate-si au rolul lor firesc d-a complecta acest spirit vioi, fermecator si atat de deosebit, incat nu e gest, nu e cuvant, nu e gand, nu e scena cari trecand prin temperamentul lui, sa nu fie numai ale lui. Chiar cand, foarte rar, cade in pacatul d-a repeta, saga ia ceva nou din vocea si miscarile lui, se rotunjeste sub o forma mucalita neobicinuita, incat la prima impresie juri ca n-ai auzit-o in viata, desi nu a trecut decat trei minute de cand o spusese altul.
Nu am vazut niciodata autor care sa intre mai mult in tipurile ce a creat, care sa-si joace mai bine rolurile ce a scris pentru altii. Din Noapte furtunoasa si din noua sa comedie O scrisoare pierduta nu e politai, prefect, proprietaras ambitios si naiv pe care sa nu ti-l prezinte cu dibacia unui comedian consumat in arta sa. Si cu toate acestea nu cunosc un autor mai obiectiv, mai deosebit de creatiunile sale.
Nu vezi in tipurile sale nici gusturile autorului, nici credintele, nici inclinarile lui firesti. Si el are mahnirile sale intime, si el e atins de acea melancolie si scepticism al omului superior din veacul nostru, si el are mabitiunea sa, dar in tot ce scrie nu vezi nimic din aceste dureri si preocupari intime.
Cine ar putea crede ca Luca Caragiali, dramaturgul care ne-a fortat sa radem pana la lacrimi, amicul care ne face sa ne uitam desavarsit de mizeriile personale prin care trebuie sa trecem, ar fi un melancolic?
Murger nu e adevaratul Murger in La vie de boheme, ci in baladele sale; Musset nu e adevaratul Musset decat in Lettre a Lamartine, Souvenir si A la Malibran; pe Moliere nu-l gasesti decat in cele doua acte dintai ale Mizantropului.
P-aproape de Ploiesti, desi pana atunci imi povestise atatea intamplari glumete ca nu le mai dam de capatai, il intrerupsei:
-Luca, ne-apropiem de Ploiesti!
-Ah! iata crangurile prin care goneam cu capul plin de povesti, imi raspunse el aratandu-mi cu degetul pe geamul vagonului, iata dealurile, iata campiile prin care rataceam ca un salbatic, catre apusul soarelui. Cum as dori sa ma reintorc la zilele basmelor!
-Luca, ce-ai zice tu cand te-as face un melancolic, care prezinta ridicolul si gugumania societatii noastre prin puterea de observatie a unui om dezgustat care petrece des chiar, dar care ascunde ochilor nostri o fire trista, ale unei nazuinte nu sunt satisfacute, a carui tinta nu e atinsa, al carei dor se da dupe perdeaua glumii?
-As zice ca oamenilor li s-ar parea exagerat, ca mie mi se pare exacta observatia ta, si dovada despre acestea e ca acum am uitat cu desavarsire toate glumele mele, cari ma insala necontenit, si ma face sa uit tot, si sa raz de toate.
Cu aceste cuvinte el tacu, si, cand, relua cuvantul, imi povesti cu o voce profund emotionata cateva calatorii si intamplari triste. Simplitatea, naturalul si accentul cu care vorbea imi stersera din inchipuire acel om care se miscase pana atunci c-o repeziciune nepomenita, care trecuse cu glasul de la intonatia burghezului gros ca butea pana la pitigaiatul flasonetat al cocoanelor de mahala. P-aproape de Buzau am adormit si nu ne-am trezit decat la Pascani.
(1884)
Barbu Delavrancea - Iasii si banchetul Junimistilor
Aceasta pagina a fost accesata de 2853 ori.
