Alexandru Vlahuta - Cultul amintirilor
de Ion Luca Caragiale
In muzeul "Carnavalet" din Paris am vazut, expus intr-o vitrina, un bulgare negru, as fi zis o buata de carbune; ma plec si citesc :
" Pain du temp du siege - triste souvenir..."
(Paine de pe vremea asediunului - trista amintire)
Isi pastrau francezii acolo, sub geam, o bucatica de paine care le amintea zile de foame, de infrangere si de pieire, o pastrau intre altele si pentru invatatura de minte - ca sa vada cei ce vor veni prin ce grozave incercari au trecut cei ce s-au dus. Nu erau decat ganduri de tristete si de umilinta legate de bucatica aceea de paine neagra. Dar viata unei natiuni nu e facuta numai din zile de biruinta si de sarbatoare. Toate suferintele, toate lacrimile trecutului intra si se fac una cu bucuriile triumfului in compozitia aceasta misterioasa care se cheama sufletul unui neam. Iar sufletul acesta trebuie pazit cu sfintenie, ca sa ramaie intreg. Uitarea e un inceput de ruina.
Cu cata grija isi strang alte neamuri comoara lor de amintire, o scrisoare, o fotografie, o calimara, o haina ... scumpe ramasiti de la oamenii lor mari, de la eroii lor, cari, astfel slaviti, sunt pururea de fata.
Nu mai vorbim de mormantul lui Napoleon I de la Invalizi, de casa lui Victor Hugo din Place des Vosges, de casa lui Flaubert de la Rouen, transformate in temple, unde vin rcedinciosii sa se inchide. Dar satele chiar, prin care a trecut o raza din gloria Frantei, isi au bisericutile lor. La Barbizon vezi in paretele unei case o placa de marmura: te apropii si citesti: "Narcisse Diaz de la Pena. 1807-1876 - Peintre - habita cette maison". Ceva mai incolo: "Ici vecul et mourut le peintre Th. Rousseau. 1812-1867" sau: "En cette matson vecut et mourut le peintr J. Francois Mileet, 1814-1875".
Dar Italia! Toata Italia e un vast muzeu de amintiri glorioase. Cu ce pietate imi spunea un custode de la Capela Sixtina, aratandu-mi Judecata de apoi a lui Michel Angello: "Cose divine, caro Signore! che non si fanno piu ... Allora si lavorava per la fama, oggi si lavora per la fame" (Lucruri dumnezeiesti, draga domnule! si cari nu se mai fac ... Atunci se muncea pentur faima, azi se munceste pentru foame).
In Florenta, vezi casa lui Dante, odaita intunecoasa unde s-a nascut, si lucrurile lui toate, cari parca dorm si ele, parca-l asteapta pe El sa intre si sa le trezeasca din incremenirea aceea de vraja. Pana si piatra pe care se odihnea poetul cand se intorcea de la plimbare - "il sasso del Dante" - se pastreaza intocmai, in acelasi lor; si, cu firea visatoare si aprinsa a italienilor, n-ar fi de mirare ca unii sa-l si vada acolo, stand ostenit si ganditor.
Cand oare se vor lega si la noi cele ce-au fost cu cele ce-au sa fie? Ah, un chipiu strapuns de gloantele Plevnei, ori o manta ciuruita din "Valea Sangelui" cate lucruri n-ar spune sufletului nostru! S-ar fi putut face in fiecare oras un mic paraclis pentru pomenirea acelor zile de vitejie si de jertfa. Ce curate ganduri gandesti in fata trecutului!
Azi tot mai stim unii din nou casuta din Stirbei-Voda si casa din Izvor, unde-au stat, in anii din urma, cei doi oameni mari ai neamului nostru - Eminescu si Grigorescu. Cine le-a mai sti peste douazeci de ani?
N-avem cultul amintirilor. Am fost si zbuciumati din cale-afara. Ce stiam noi, pan-acum cincizeci de ani, de ce se va intampla cu viata noastra, cu pomul pe care-l sadeam, cu bruma de gospodarie ata puteam infiripa intre doua primejdii? Ca n-apuca bine sa se potoleasca o vijelie, si alta si mai vajnica se pornea. Cu ce inima sa mai agonisesti cand nu stii pana deseara ce se va alege din rodul muncii si netihnei tale? Cine se mai gandeste la ziua de maine pe campul de razboi!...
Purtam inca in sange frigurile nesingurantei in care-am trait atata amar de vreme!
Imi povestea odata prietenul Caragiale - cu minunatul lui dar de a povesti - despre toana unui cioban, care, la doua luni o data, isi lua simbria, cobora devale la carciuma si s-asternea pe chef zdravan; punea doi lautari sa-i cante, mai scotea si el fluierul din serpar de-l mai cerca din cand in cand, si juca de unul singur; zi si noapte juca; bea, cinstea pe toata lumea, si juca; uneori credeai ca se sfarseste - se muia, de te asteptai sa-l vezi gramada la pamant - s-o data parca-l striga cineva, asa se-ncorda din tot trupul, isi punea palma stanga-n ceafa, dreapta-n sold, si, plecandu-si boiul inainte, izbea de nadejde cu opinca-n dusumea si chiuia din adancul inimii un chiot al lui:
"Auzi, lele, cum mai canta,
Bata-l maiculita sfanta!"
A treia zi cerea socoteala, platea frumos - ce-i ramanea arunca lautarilor - isi lua gluga si ciomagul de sub lavita si, dandusi caciula pe ceafa, le tragea o sudalma la toti si pleca iar la munte, sa faca rost de parale pentru ... toana viitoare.
Ascultand pe Caragiale, ma gandeam la poporul nostru. Tot asa isi intelege viata, si tot asa si-o risipeste.
Am vazut taran care se duce la targ, isi vinde juncusoara, s-aseaza la un adalmas, de-un ciocan de rachiu, si-si bea toate paralele. Iar la-ntors, batand marginile drumului, filozofeaza. A avut si el asa un chef ... Acu, ce sa-ti mai faca inima ea? Sanatate. Parca si banii ... Vine-un talhar si ... pac! un par in cap, ce-ai mai inteles?
Prin gura omului acestuia vorbeste neamul nostru intreg. Cel mai risipitor neam de pe fata pamantului! Pentru noi, pentru grijile si bucuriile vietii noastre, nu-i decat ziua de azi. Ziua de ieri ... "a mancat-o lupul!". Ziua de maine ... "poarta el Dumnezeu de grija!"
Ce poti cladi pe unda miscatoare a zilei de azi!
Dar incepe si sufletul nostru sa se deschida. Una cate una incep sa se desfaca si bunele noastre insusiri, adormite de veacuri.
De-abia acum ne deschidem ochii in fata adevarului. Lumina lui nu era de ajuns ca sa-l putem vedea. Ne trebuia si liniste. Linistea care ingaduie lastarului sa prinda radacina si florile sa lege rod. Nu-i ea si firul pe care se-nsira amintirile?
(La gura sobei, Bucuresti, 1911)
Alexandru Vlahuta - Cultul amintirilor
Aceasta pagina a fost accesata de 2900 ori.
